Mi se întâmplă adesea să ajung, chipurile cu treabă, prin ziare vechi. De fiecare dată mă fură peisajul şi ceea ce trebuia să fie labourage devine flânerie. Mă las dus de reclame, ştiri mărunte, dar, mai ales, de ceea numim – ca să numim cumva – pamflete. Textele alea în care unul se ia de gât... cu sine, cu alţii, cu lumea, cu viaţa. Întâlnim – de pe la mijlocul secolul al XIX-lea până după Al Doilea Război Mondial – piese fabuloase, prea puţine rămase în istorie. Citeşti şi te umpli de snagă, îţi vine şi ţie să dai cu toate cele în toate părţile. E adevărat, şi mai multe sunt încercările amărâte ale unor găini, care, oricât s-ar închipui vulturi, nu pot decât, cel mult, să zburătăcească. Ăstora le zic pamfleţe. Vai de suflet de autor! Roşeşti tu, cititor peste decenii, de penibilitatea ori insipiditatea lor. Ca s-o spunem drept, chiar pamfletarii de forţă au lăsat pamfleţe cu duiumul, că – deh! – aşa e omul, nu ştie când să stea în banca lui. Şi invers, tot felul de încuiaţi – hai, mediocri! – au lăsat câte o bucată-două de pamflet calitatea I, când le-a plesnit vreo glandă. Poate numai în poezie să mai fie atâta cantitate, diversitate, instabilitate!

Am văzut pe o copertă galbenă „O antologie a pamfletului” şi n-am mai stat să adulmec ce şi cum. Mi-era clar că o antologie de pamflete româneşti e cumplit de făcut şi că un cârtitor ca mine găseşte oricum ceva de jordelit, dar nu m-am mai gândit. Mi-era prea drag gândul că atunci când voi mai căuta citate pamfletarde, de împănat vreun text sau de pus pe Facebook, nu va mai trebui să umblu prin toate coclaurile, ci doar să întind un pic mâna pe lângă pat!

Nu prea am găsit ce voiam! Oare pentru că „selecţia textelor încearcă să iasă din logica listelor canonice” (p. 32)? Păi care sunt listele alea? Canonici în materie de pamfletărie? Poate Arghezi... Hai, poate şi Caragiale! Poate, poate şi Eminescu! Ăştia de care a mai auzit lumea că şi-au făcut un rost (şi) fiind ai dracu’ la ziar. Pe lângă ei, mai avem prinşi la colecţie niscai cronicari munteni şi pe-alde Ionică Tăutu, Bolintineanu, Bolliac, Heliade-Rădulescu, Cocea, Vinea, Lovinescu, Pandrea, Isac Ludo şi Şeicaru. De ce (doar) ăştia? Şi, la ei, de ce (doar) textele astea (dacă sunt!)? M-aş băga să mai adaug o listă babană de pamfletari meseriaşi, numai dintre scriitorii celebri, ca să nu coborâm la golanii ăia de politicieni şi gazetari. Şi, pe unde mai ştiu cât de cât, m-aş băga să propun nişte texte peste cele din antologie. Nu mă bag, că ştiu că mă iau cu altele şi mă fac de pamflet. Înainte de a merge mai departe – unde anume, nu ştiu! – să mai zic doar că antologia noastră e una cu totul specială: nu doar că are texte pe care, oricât ne-am forja neuronii, nu le putem considera „antologice”, dar, pe alocuri, nu are deloc... Adică ditamai Arghezi-ul, prins în cuprins, să nu aibă şi el nicio mostră, să nu fie reprezentat decât printr-un fel de studiu şi ăla despre părţile „acid pamfletare” din „romanul pamfletar” Cimitirul Buna-Vestire (p. 176)? Noroc cu onor. prefaţator, Radu Paraschivescu, care citează un pic din – acum aproape de tot trezvitul şi, după simţul meu, niciodată prea buchetatul – Baroane. Să creadă antologatoarea, în siajul lui Pamfil Şeicaru, că strângerea în volum a textelor „ar face un deserviciu pamfletarului Tudor Arghezi”, că „i-ar distruge legenda”, dezvăluind „o dezolantă monotonie, o sărăcie a mijloacelor verbale, arareori colorate de un cuvânt de maidan; de absenţa ideilor, a sentimentului de autentică revoltă, nici nu mai vorbim” (p. 270)? Nu cred că crede, cum nu cred nici eu, dar hai să admitem că e un subiect: ce rămâne dintr-un pamflet, oricât de tare, după ce îi trece vremea? Depinde, zic, de la caz la caz, dar să nu mut vorba precum onor. prefaţator când nu mai ştie cum să croşeteze aprecierile (bagă vreo cinci pagini, din nouă cu toate, despre pamfletul postdecembrist, cu citate alese ţais)! Arghezi deci nu prea e. E, în schimb, Lovinescu, cu nişte bucăţi despre pamflet şi cu un iz atât de vag pamfletar încât, ca să-l simţi, trebuie să citeşti după Iorga, nicidecum după „fratele său învrăjbit” (tot de la Lovinescu citire), Arghezi. Oricât l-ar fi făcut unii pamfletar, ca să i-o întoarcă, şi oricât, cu toată superioritatea etalată, şi-ar fi dorit, criticului nu i-au putut ieşi decât cel mult nişte pamfleţe. A reuşit totuşi ceva mai mult şi mai bine decât se vede acum.

Nu îndrăznesc să spun că pamfletele şi pamfleţele de faţă au fost luate cum s-a nimerit de prin volume, cât să mai iasă un volumaş. Nu... E chestie de gust sau de... viziune. La viziune nu mă potrivesc deloc. Poate pentru că n-am deloc şi judec ciob cu ciob. Pentru autoare/antologatoare/editoare, pamfletul e „o ieremiadă, un lung şir de blesteme şi înjurături pe ruine”, „un discurs exasperat”, iar pamfletarul e un „martor şi herald al dezastrului”, „atroce şi spumegat” (p. 31). Nu pot să lăcrimez, că mie toţi cei strânşi în carte mi se par plini de vigoare, chiar când disperă sau simulează disperarea. În plus, le simt mereu ceva pe scara zâmbet-hohot, cu puţine excepţii. Eminescu e una (pamfletele lui nu au umor, dar au forţă), Vinea e alta (oricât s-ar chinui cineva să mă convingă că „totul e un vast poem” [p. 201], aici nu văd decât nişte pamfleţe anoste; altceva, recunosc, nu ştiu!). Mai aflăm că „mandatul, autoatribuit, al pamfletarului este acesta: să arate că lumea e strâmbă şi să-i arate pe vinovaţi” (p. 31). I-o roade, nu zic, pe unii „eroarea de întocmire” (p. 171), dar – ziceţi-mi cum vreţi! – cred că ăştia ori scriu sobru, ori fac pamfleţ. Pe cei mai mulţi, îi roade ceva mai omenesc; din băşicile, din fierea, din oftica lor iese pamfletul frumos. Caragiale, de exemplu, mai că nu a spus deschis de ce l-a luat în primire pe D.A. Sturdza: „ca membru factotum al Academiei, fiind vorba de premierea unei lucrări literare cu caracter umoristic, declară violent că asemenea lucrări nu numai că nu trebuiesc încurajate, dar merită chiar persecutate”. Prin urmare, Sturdza era „un amestec de rabin habotnic, de neînduplecat inchizitor şi de jacobin jurat”, „om mărginit şi nedrept, pornit totdeauna nu de sentimente, ci de resentimente” (p. 161), o „teribilă lichea”, în sens propriu (p. 165). Mai încoace, despre Arghezi ştim – acum de la Şeicaru, dar şi mai din urmă; moment să amintesc de Amintirile deghizate ale lui Crohmălniceanu – că era un gheşeftar cât opera lui de mare. În sfârşit, cică pamfletul doar strigă problemele, dar „nu poate propune soluţii pentru îndreptarea lumii «reale», fiindcă nu-i datoria lui s-o facă” (p. 176). Păi nu o fi, dar câţi pamfletari nu pretind că ştiu ei cum se rezolvă tot? Oricum, asta ni se spune la Arghezi; mai la vale, la N.D. Cocea (pamfletar de rangul lui Caragiale şi Arghezi), aflăm că „revistele socialiste sunt, de fapt, aproape întotdeauna teren fertil pentru pamflet, fiindcă doctrina presupune o viziune cu totul potrivită indignării pamfletare: oricum ar fi, orânduirea e în primul rând crudă şi nedreaptă, aşa că trebuie zdrobită” (p. 182). Unu la mână, socialiştii erau – or mai fi? – ăia cu foaia de parcurs a lumii; cum se împacă ea cu pamfletul, care nu dă soluţii? De fapt, nici nu ar mai putea da, că soluţia e numai una. Doi la mână, de acord că ziarele socialiste sunt „teren fertil pentru pamflet”, cu o singură condiţie: să nu fie dogmatice. Dacă sunt, pamfletul degenerează în... mi-e groază să mă gândesc ce.

Înaintea fiecărui grupaj, avem, cum zice Radu Paraschivescu, câte „un text de familiarizare”, în care ni se explică, destul de sofisticat pentru neliteraţi, ce şi cum cu scriitura respectivului. Multe nu mi s-au legat, dar nu mai zic nimic. Decât că, în locul acestor numere retorico-teoretice de umplutură, care nici nu familiarizează pe nimeni cu nimic, nici nu prea au treabă cu pamfletele/pamfleţele care le urmează, ar fi mers nişte introduceri în contextul social-istoric şi în biografia autorului. Să ştie şi cititorul neiniţiat ce şi cum cu oamenii ăştia şi cu umorile lor. N-ar fi stricat nici nişte note (altele decât cele preluate din ediţiile de bază nu sunt), măcar pe ici pe colo. Nu de alta, dar avem la început avertismentul că „în traseul pamfletului românesc se citesc, simultan, istoria confruntărilor sociale şi dificilul drum către modernizarea formelor instituţionale româneşti”; eu zic chiar că se citesc mult mai uşor decât „modificările pe care discursul literar le înregistrează în acelaşi timp cu socialul căruia îi aparţine şi asupra căruia acţionează” (p. 32).

Dincolo de toate crâcnelile mele, merită, cititorule, să îţi bagi nasul în antologia de care vorbesc. Merită, pentru farmecul multor texte, dar şi pentru că, prin pamflet, poţi ajunge în puncte care, din motive diferite, rămân în afara sau în marginea studiilor istorice, asupra cărora oricum nu te năpusteşti. Citeşte, nu te grăbi să crezi prea tare ceva, nu-ţi reprima nicio întrebare, mai uită-te încoace şi-ncolo, mai dă un Google!

La final, câteva momeli! Recunosc că le-am ales mai „vulvoroase” şi pot să-mi ridic multă lume în cap. Iată:

Cezar Bolliac (1858): „Ţara Românească a fost totdauna o ţară ce a diferit de toate celelalte ţări din lume” (p. 92).

Dimitrie Bolintineanu (1867): „Dar să nu vorbim de lucrurile cele mari, de mărirea, de autonomia naţională, căci nu mai sunt oameni mari în secolul acesta în România. Această sublimă rădăcină a gloriei şi a vieţei româneşti n-a mai rodit oameni” (p. 79).

Mihai Eminescu (1877): „Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiţii normale...” (p. 124).

Mihai Eminescu (1878): „Trist este când o naţie mică, în loc de a sta cuminte şi a căuta să tragă folos dintr-o situaţie pacinică garantată de toate puterile, îşi iese din minţi şi sfâşie ea însăşi tractatul ce-i asigură acea situaţie” (p. 119).

N.D. Cocea (1919): „Trăiască Regele care prepară, grăbeşte şi precipită ceasul revoluţiei socialiste!” (p. 191).