Scriam aici, acum câteva luni, despre o biografie nereuşită a lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu ştiam atunci – penitenţă! – că există, din 2016, şi una reuşită. Între timp, s-a tradus cartea istoricului elveţian Oliver Jens Schmitt (în prezent, cu activitate la Universitatea din Viena şi preocupări legate de sud-estul european, din Evul Mediu până în secolul XX). Am un exemplu în plus în sprijinul unei idei care mă încearcă mai de mult: despre extrema dreaptă interbelică, istoricii străini (de la clasicul Armin Heinen până la tânărul Roland Clark) au scris mai bine decât despre oricare alt subiect românesc şi – sigur îmi voi pune destulă lume în cap! – mai bine decât cei mai mulţi români – reverenţă excepţiilor! Să fie oare pentru că în această latură România interbelică a atins, din păcate, maximul de sincronizare cu Europa? Nu e vorba de a vedea în fascismul ŕ la roumaine prelungirea, ecoul ori pastişa vreunei variante occidentale. Dar, dincolo de toate particularităţile, a fost fascism!

Citind cartea profesorului Schmitt am remarcat – nu e greu! – grija pentru nuanţe şi surprinderea unor aspecte peste care, în general, se trece uşor (influenţa, apoi susţinerea politică a tatălui, toanele „Căpitanului”, reconfigurarea mişcării ş.a.). Avansând, eram mulţumit că aflu destule lucruri, dar păstram unele rezerve, izvorâte dintr-un fel de tratare a materiei cu care, în colţul nostru de Europă, nu suntem (încă) obişnuiţi, care unor istorici autohtoni le poate părea chiar frivol. Cercetătorul nu ţine strâns de cronologie, nu extrage minereşte informaţii din (numeroasele) surse, trece, de multe ori, direct la analiza lor, în căutarea de sensuri. Se pot observa şi ceva naivităţi şi inexactităţi, de care un cusurgiu s-ar putea lega, dar care sunt insignifiante pentru ansamblu.

Demersul îşi arată rostul spre final, prin două capitole care rezistă şi ca eseuri autonome: „Încercare de interpretare” şi „Din atelierul istoricului – O postfaţă”. Privind din exterior, Schmitt a sesizat ceva ce noi, de multe ori, trecem cu vederea: în „spaţiul public românesc” s-a pus accentul pe „aspecte care ţin de istoria ideilor şi istoria intelectuală”, studiindu-se prea puţin „istoria Legiunii ca fenomen social interbelic” şi „Codreanu ca personaj” (p. 363). Exact spre acestea două şi-a îndreptat atenţia, reuşind „să găsească o nouă abordare a materialului” (p. 366). În prima privinţă, principala contribuţie este că surprinde mişcarea legionară chiar în mişcare şi arată că ea „se reinventa aproape anual” (p. 213) până să ajungă „cea mai largă mobilizare de masă, indiferent de clasa socială, în raport cu populaţia totală” (p. 260). În linii mari, trebuie reţinut că orientarea iniţială strict studenţească a fost schimbată la începutul anilor ’30, legionarii începând să bată satele (în special din Moldova) în căutare de sprijin. „Cea mai importantă schimbare de direcţie” s-a petrecut în vara lui 1936 când „atenţia predilectă a Legiunii” s-a îndreptat asupra muncitorimii, căreia, în aprilie 1937, i s-a acordat chiar „statutul de vârf de lance” (p. 263). Astfel, cei mai mulţi aderenţi nu mai aveau de-a face cu mistica începuturilor, fiind animaţi de idealuri „social-revoluţionare”. Autorul vorbeşte adesea de o „stângă legionară”. E vremea când „Codreanu a pierdut controlul”, neputând gestiona „trecerea de la o comunitate de adepţi bazată pe loialitate la o mişcare de masă mult mai anonimă” (p. 259), care „nici nu înţelegea, nici nu împărtăşea chiliasmul transcendent”. Aceste „elemente social-revoluţionare”, în frunte cu Horia Sima, mai aveau nevoie de „Căpitan” doar ca „idol şi icoană, dar nu ca lider efectiv”. S-a produs o „istoricizare a conducătorului din timpul vieţii” (p. 331). A nu se înţelege că Schmitt susţine câtuşi de puţin varianta legionară târzie, cum că sursa răului ar fi fost (exclusiv) Horia Sima. Nu! Cel care a pornit violenţele a fost Codreanu (prin îndemn şi cu puterea exemplului), chiar dacă, în 1937-1938, de frică sau din raţiuni pragmatice, îndemna la calm. Această schimbare „venea în contradicţie cu dinamica accelerată a mişcării” (p. 351), pe care el o pornise şi nu o mai putea opri. Pe buza istoriei contrafactuale, istoricul crede că „chiar dacă Codreanu ar fi supravieţuit detenţiei din 1938, i-ar fi fost foarte greu să stăvilească fracţiunea radical-teroristă din vestul ţării (Horia Sima era bănăţean, n. M.G.) şi să nu pornească el însuşi pe calea acelei revoluţii sociale spre care se îndreptau activiştii proletari dispuşi la violenţă ai Legiunii (s. M.G.).” (p. 331). Şi pentru că tot suntem aici, precizare importantă: violenţele extreme ale legionarilor nu trebuie rupte din contextul violent al epocii, în care toate partidele aveau obiceiul luptelor. În nici un caz, însă, lărgirea perspectivei nu poate aduce vreo atenuantă.

Cartea nu are cum să nu fie (şi) despre mişcarea legionară, dar este, în primul rând, despre conducătorul ei, privit, poate cam mult spus, „ca fenomen de sine stătător în cadrul mişcării” (p. 331). Miza abordării biografice este tocmai de a arăta că „aceste două elemente nu se suprapun” (p. 330). Codreanu e prezentat în numeroase ipostaze, de la şcoala militară la închisoare, trecând prin satele Moldovei, Universitate, creierii munţilor, Parlament ş.a. Demnă de reţinut mi se pare sublinierea „puternicilor oscilaţii ale stării sale de spirit” (p. 297) care l-au făcut „tot mai dificil de înţeles pentru partea predispusă la acţiune a mişcării” (p. 291).

La Oliver Jens Schmitt se simte o pasiune (a nu se citi admiraţie!) pentru personaj. Eu unul recunosc că n-o am, dar îmi dau seama că trebuie studiat, ca orice individ care a generat o mare mişcare de masă. Cum a făcut? Un răspuns de bun-simţ, dar insuficient ar fi: „Codreanu era ecranul cu multe feţe pe care se proiectau dorinţele unei societăţi profund dezorientate, traumatizate de război şi clătinate de ameninţări şi crize” (p. 333). Insuficient, pentru că răsare imediat marea întrebare, cred, a oricărei abordări biografice: cât a fost „Căpitanul” „produs al unei societăţi şi al unor circumstanţe istorice” şi cât „forţă creatoare autonomă” (p. 334)? La aceasta istoricul nu răspunde; printr-o succintă şi foarte pătrunzătoare analiză a surselor primare, arată că răspunsul e imposibil. Ceea ce poate părea un eşec al acestui demers particular mi se pare un câştig pentru cercetarea mişcării legionare.

Date fiind „ultranaţionalismul palingenetic” (Roger Griffin) şi „gândirea lui catastrofică monomană” (Ernst Nolte), Codreanu e considerat „un fascist în stare pură” (p. 332). Dar un fascist care s-ar deosebi de toţi ceilalţi prin ceva, anume prin „o mistică pronunţată, o religiozitate profundă, de tradiţie ortodoxă” (p. 331). Asemenea tatălui său (care pare să fi avut un rol determinant în „formarea” „Căpitanului”), el „nu doar că personifica” dimensiunea „naţionalist religioasă”, „dar o şi trăia” (p. 333); „noţiuni ca «mântuire», «răscumpărare», «apostol» erau înţelese de el (bătrânul Codreanu, n. M.G.) în întreaga dimensiune religioasă, în timp ce alţi politicieni le dădeau un sens mai curând metaforic şi secularizat” (pp. 26-27); „chiliasmul lui (tânărul Codreanu, n. M.G.) nu era împrumutat din limbajul religios doar ca metaforă, ca la alţi lideri extremişti din perioada interbelică, ci era efectiv religios” (p. 333). Am rezerve!

Am mai spus că găsesc facile, neîntemeiate – şi uneori chiar culpabile – asocierile legionarism-mistică, legionarism-religie, legionarism-ortodoxie. Schmitt, în misiunea asumată de a arăta că Legiunea = „Căpitanul”, sesizează „separarea tot mai clară a unui cerc restrâns de fanatici religioşi” (p. 331). Vasăzică, pentru puţini religie, pentru restul vorbărie cu iz religios. Mă cred un om al moderaţiei şi ar trebui să fiu mulţumit. Nu sunt, pentru că această precizare nu spune, de fapt, nimic. E de la sine înţeles că nu toţi cei care s-au apropiat de mişcare erau la acel nivel. Nicăieri şi nicicând nu sunt. Cei mai mulţi dintre cei care îşi zic creştini n-au nicio treabă cu învăţătura lui Iisus; cei mai mulţi dintre cei care îşi zic comunişti n-au nicio treabă cu învăţătura lui Marx. Întotdeauna, credinţa sau convingerea puternică sunt apanajul unei „elite”. Întrebarea e: au fost Codreanu şi cei din „cercul restrâns” nişte fanatici religioşi? De fapt, că au fost fanatici e cert; au fost religioşi? Faceţi-mă ignorant, teribilist, cum vreţi, dar eu zic că nu rezultă de nicăieri clar. E o impresie creată de retorică! Mai mult? Aici, cred că şi Oliver Jens Schmitt a picat într-o capcană. Trage concluzia fermă a religiozităţii de acolo de unde evită să tragă alte concluzii, pentru că „dispunem de foarte puţine surse care să nu fi fost destinate publicului larg sau să nu fi servit scopurilor serviciilor de informaţii”. Şi adaugă că „textele publicate de Codreanu în timpul vieţii servesc autostilizării (s. M.G.)”. Mai rămân „jurnalul din 1934” şi „însemnările din 1938”, care ar putea fi „un testament politico-mistic”, dar şi în cazul lor găsim o precizare: Codreanu „trebuie să fi luat în calcul descoperirea notiţelor” (p. 334). Tind să cred că istoricul merge pe linia religiozităţii dintr-o predispoziţie, care poate fi sesizată din postfaţă.

Nici Oliver Jens Schmitt, nici suprasemnatul nu cred că religia poate servi câtuşi de puţin drept scuză pentru cele comise de Codreanu şi de legionarii lui. Dar trebuie să admitem că prezentarea insistentă ca „efectiv religios” aduce un oarecare glamour, poate fi luată de mulţi ca o umanizare, dacă nu ca o angelizare, a diavolului. Şi, de aici, cine ştie... un mugur de rinocer? Sunt de părere că ar fi mai potrivită o cercetare a „Căpitanului” în cheie secularizată, psihologică, să zicem.