Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cartea de tinichea a unui Centenar ratat

        de Mihai Ghiţulescu

Despre cărţi cu poze am mai scris; despre cărţi de poze, nu. Never say never! Îmi luam ţigări din Inmedio, când mi-a sărit în ochi o ditamai Carte de aur a Centenarului Marii Uniri. Am răsfoit şi am zis pas. Peste 700 de pagini de documente facsimilate şi fotografii legate de Primul Război Mondial, Marea Unire, România Mare. Multe sunt interesante şi/ sau frumoase. Mi-am dat seama că voi folosi/ cita câteva. Totuşi, ceva nu-mi mirosea bine. I-aş fi făcut plecăciuni unuia care ar fi avut ideea de a încărca pe un portal atâtea materiale, dar nu pot să iau în serios pe cineva care le-a pus pleaşcă pe hârtie şi pretinde că a făcut o ediţie.

Nu m-aş mai fi gândit la asta dacă, la scurt timp, nu începeau să mă agaseze, din diverse colţuri ale spaţiului public, laudele la adresa masivului şi pretenţiosului op. În plus, faptul că profesorul Bogdan Murgescu a scris un „Cuvânt-înainte” mă făcea să-mi pun sub semnul întrebării rezervele. Am zis să mă întorc şi să mă uit mai bine.

„Cuvântul-înainte” e un text sintetic, interpretativ, decent, autonom, legat numai prin subiect de ceea ce urmează. Subscriu la constatarea nevoii „de a găsi cele mai potrivite căi pentru a realiza conexiunea intelectuală şi afectivă cu contemporanii noştri, fără de care actul comunicaţional presupus de antologare şi comunicare ar fi ratat” (p. LIV). „Editorul” zice că profesorul Murgescu este „coordonatorul ştiinţific de facto al acestui volum”, care „fără contribuţia dânsului […] ar fi fost, probabil, unul anost” (p. LXIV). Lipsit de informaţie privilegiată, nu pot înţelege ce înseamnă asta. Nu speculez, vorbesc doar pe ce se vede! Şi aş fi tăcut dac㠄editorul” nu s-ar fi alintat (cobind, poate!): „Această ediţie aniversară, pe care o supunem atenţiei dumneavoastră critice [s. M.G.] reprezintă a doua carte de aur [s. orig.] dedicată Marii Uniri” (p. LVII). Ca fapt divers, prima a fost o carte de semnături din 1929, prezentată acum ca „manuscris pe pergament”, „ornamentat, asemenea incunabulelor medievale [sic!]” şi reprodusă în anexa volumului. Pentru cunoaşterea istorică e zero, iar estetic, prea puţin. Oricum, mergeţi la pagina 700 să vedeţi o hârtie nescrisă (cu marginile pictate), tradusă ca „manuscris pe pergament”!

În rest, „editorul” a fotocopiat şi a printat mult, adăugând la fiecare poză câte o descriere banală, care preia câte ceva din textul documentului de deasupra. Paradoxal, calitatea reproducerii face inutil-comică descrierea. Scrupule de editor nu se prea observă. Totul e făcut repede şi facil. În general, în josul paginii ni se spune ale cui sunt semnăturile de pe document, dar asta pentru că se vede clar din facsimil. Când apare o dificultate, se lasă tăcerea... De exemplu, neştiind cine semna „cu bar㔠pentru Preşedintele Senatului în decembrie 1919 (Corneliu Şumuleanu – era de ajuns un Google pentru a afla), „editorul” nostru s-a făcut că nu vede, pe aceeaşi foaie, nici semnătura clară a Preşedintelui Camerei, Nicolae Iorga (p. 357, 359). Mai avem şi descrieri aiurea: de exemplu, texte în poloneză rămân, inerţial, prezentate ca proces verbal al românilor bucovineni (p. 244-245). Ordonarea cronologică (în interiorul fiecărui „capitol”) e o regulă, dar se observă şi salturi în timp. Mi s-ar putea spune că e vorba, din când în când, de o ordonare tematică, dar tot am impresia că documentele sunt publicate după cum au venit la mână (vezi „Alipirea insulei Ada-Kaleh la România”). Şi, că tot sunt aici, să observ şi unele scurt-circuite tematice: la „Celebrarea Marii Uniri”, vedem fotografii din campania din Ungaria (1919). Dar ce mai contează detaliile când vrei să faci o carte mare, la propriu? Pui acolo tot ce găseşti, de la documentele de importanţă maximă (edite sau nu, puţin importă!) până la cele care nu spun nimic (de genul adreselor de înaintare). Fotografiile au farmecul lor – cum să negi? –, dar parcă prea sunt de umplutură.

Îmi dau seama că unii vor zice că sunt cusurgiu, dar cred că toţi cei care ştiu cât de cât ce înseamnă editarea de documente istorice îmi vor da dreptate, măcar în gând. Repet, aş fi tăcut – fiecare publică ce vrea şi cum vrea! –, dacă nu m-ar fi izbit, de la început, discrepanţa dintre realitate şi pretenţii. Mai târziu, văzând intensa mediatizare şi buna distribuţie, m-am gândit şi la efectele pe care Cartea de aur... poate să le aibă în rândul publicului larg. Lumea care nu stă toată ziua cu nasul în istorie poate să creadă că are în faţă o mare realizare istorică.

Pretenţia de mare e singura evidenţă. În rest, e greu de zis ce vrea de fapt „editorul”. A încropit un text mărunţel, zis „Notă asupra ediţiei”, care nu prea aduce a scriitură de istoric, măcar pentru faptul că, în opt pagini, face trimiterile la cărţi în două feluri (dintre care unul mi se pare nou în spaţiul academic românesc) şi foloseşte o serie de termeni fără să se sinchisească de sensuri (de exemplu, alternează fără grijă termenii unire, unificare, anexare). Nu ştiu dacă chiar a vrut să aduc㠄în dezbaterea publică o perspectivă critică asupra Marii Uniri” sau doar a simţit că aşa dă bine azi să zici. Oricum, nu a reuşit, pentru că nu a adus vreo informaţie ori interpretare nouă. E uşor deranjant aerul de superioritate, în condiţiile în care destui istorici (inclusiv profesorul Murgescu) chiar au contribuit, în ultimii ani, la o „perspectivă critică”.

De altfel, „editorul” nici nu pare prea familiarizat cu istoriografia; „cele mai importante lucrări de specialitate” sunt, în opinia sa, vol. VIII din Istoria Academiei şi... Istoria României în texte [2001], coordonată de Bogdan Murgescu. Precizând că nu a reţinut în volum tratatele internaţionale, recomand㠄celor care sunt interesaţi să aibă o perspectivă internaţională asupra anexării [s. M.G.; Doamne iartă-mă, dar îi văd pe Stalin şi Putin rânjindu-şi!]” de către România, la 1918, a provinciilor sale istorice” nici mai mult nici mai puţin decât „să consulte aceste documente în original la Arhiva Diplomatică...” (pp. LXIII-LXIV). Înainte de a vă înghesui, vă spun eu că le găsiţi publicate. „Editorul” pare mai degrabă preocupat să se pună bine cu lumea bună a momentului decât să spună ceva. Citează de efect din Neagu Djuvara (Dumnezeu să-l ierte!) şi din Lucian Boia, sugerează lectura unor scrieri memorialistice, dar numai „pentru persoanele mai rafinate care doresc, pe urmele lui Ştefan Lemny, să întrepătrundă sensibilitatea şi subiectivitatea cu rigoarea documentelor istorice” (p. LXIII). Vă rog nu descurajaţi dacă nu vă simţiţi rafinaţi şi/ sau habar n-aveţi cine e Ştefan Lemny! La un moment dat, afirmă serios: „Totuşi, România Mare a fost un stat viabil şi un proiect politic de succes” (p. LXII). Viabil, însă eşuat politic şi schilodit înainte de vârsta majoratului. Dar altceva vreau să spun: imediat după afirmaţia de mai sus, avem o notă care ne trimite – „pentru o analiză economică a perioadei interbelice” – la cartea profesorului Murgescu, România şi Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2000). Sigur, recomand şi eu tuturor să citească, dar să nu fie surprinşi de un titlu: „România Mare şi eşecul ei economic”. Aştept replica pentru a o întoarce.

Puţinele rânduri în care încearcă să explice ce şi cum cu „ediţia” m-au confuzat de tot. „Această a doua carte de aur [s. orig.] este un volum aniversar care conţine o selecţie ştiinţifică [s. M.G.; nu mă pronunţ, eu cu eprubetele istoriei nu prea ştiu!] de documente olografe [în majoritate bătute la maşină, n. M.G.] şi imagini de epoc㔠(p. LVIII). Mai la vale însă, adaugă: „din multitudinea izvoarelor pe care le-am consultat le-am ales pe acelea pe care le-am considerat reprezentative, într-un fin acord cu spiritul meu (auto)critic, dar şi cu sensibilitatea mea (istorică) [s. M.G.]”. Dar, de fapt, ce mai contează dacă e ştiinţă sau sensibilitate când documentele au fost „impecabil reproduse şi atent selectate” (p. LXIII). (Auto)critic fiind şi eu, îmi trece prin cap o vorbă: lauda de sine nu miroase a mine!

Mai e ceva: Cartea de aur se vrea şi „un modest omagiu adus memoriei celor care au făcut posibilă naşterea României Mari” (p. LIX). Oricât de antinaţionalist şi antipatetic aş fi, nu pot să nu palpit la asta. Numai că nu înţeleg cum au făcut posibilă naşterea, de vreme ce ea e „momentul astral din întreaga istorie a românilor” (p. LIX), „cel mai mare accident fericit din istoria modernă a României” (p. LXIII). De sufletul conului Petrache Carp, întreb: ce nevoie o mai avea România de politicieni, diplomaţi, soldaţi, când are atâtea vrăjitoare?

Această Carte de aur nu mi-ar fi consumat energie dacă mi se părea izolată. Ce mare lucru? Am însă senzaţia că ea reflectă în mic felul în care e celebrat Centenarul. O mare improvizaţie, cu mare consum de resurse şi mari pretenţii, care, nu reuşeşte – probabil, nici nu îşi propune – să creeze – vorba profesorului Murgescu – o „conexiune intelectuală şi afectiv㔠cu publicul. E o formalitate, pe care, din diverse motive, toţi o acceptăm, deşi mai nimeni nu o ia în serios. Zicem că e aur, dar ştim bine că e tinichea. Cei mai mulţi care se aruncă să vorbească nu au nicio grijă pentru decenţă şi coerenţă. Se agaţă de Centenar dintr-un interes, de la bani până la simpla atragere a atenţiei, cum cred că e în cazul de faţă. Cei mai mulţi care ascultă se prefac reverenţioşi, deşi nu pricep mai nimic. Nici nu-i interesează şi nu sunt de condamnat. Nimeni nu se întreabă de ce e important Centenarul ăsta. Dacă ne întrebam mai demult, poate făceam ceva serios sau măcar evitam naţionala aflare în treabă cu iz caţavenco-farfuridic. Dar mai bine mai târziu decât niciodată! Ŕ bon entendeur, salut!

© 2007 Revista Ramuri