Acest text vine din mai multe ofuri, să le zic politico-academice... Cred că volumul Politics and Peasants in Interwar Romania, editat de Sorin Radu şi Oliver Jens Schmitt, e un bun prilej să mai oftez din ele.

Cel mai mare, acum, ţine de felul în care bifăm Centenarul. Mă aşteptam să nu-mi placă, ştiam că nu putem ocoli vorbăria emfatică în astfel de situaţii, dar mi se pare mult sub aşteptări. Cacofonia naţionalistă acoperă ţărişoara mai ceva decât manelele în zilele de sărbătoare legală. O fi şi situaţia internă şi internaţională... Sau poate „simţ enorm şi văz monstruos”! Nu continui. Reţin doar un lucru: la ceas de Centenar, în spaţiul public carpato-danubiano-pontic, se vorbeşte destul de puţin despre istorie şi foarte mult pe lângă ea, reşapându-se poncife paşoptiste, interbelice, naţional-comuniste.

Şi chiar când se vorbeşte despre istorie, întâlnim, de cele mai multe ori, abordări simpliste şi sterile. De exemplu, se pun toate luminile pe anul 1918, pe proclamarea României Mari, lăsându-se în penumbră procesul de construire a statului şi a naţiunii. Unirea e prinţesa istoriei românilor; unificarea e Cenuşăreasa.

În anumite zone bibliografice, e de mult un clişeu vorba marchizului d’Azeglio (prim-ministru piemontez înaintea celebrului Cavour), de după proclamarea regatului italian: „Am făcut Italia. Rămâne să-i facem şi pe italieni”. Reacţia cea mai frecventă – în publicul larg, dar şi printre istorici – e de genul „românii au existat înaintea României”. Just, dacă ne gândim exclusiv la naţiunea etnoculturală. Dar dacă ne gândim la naţiunea civică, juridică, văzută ca ansamblu al cetăţenilor unui stat, e clar că, după 1918, „trebuiau făcuţi românii”.

Asta îşi propun studiile reunite în Politics and Peasants...: să arate cum şi cât s-au făcut românii. Cu o modestie salutară, editorii spun de la bun început că, în stadiul actual al cercetării, „nu se pot oferi decât unele indicii, care, să sperăm, vor servi ca puncte de plecare pentru studii mai detaliate” (Radu, Schmitt, pp. 9-10). Cea mai importantă este schimbarea de perspectivă. Unii dintre autori (Sorin Radu, Stelu Şerban, Forin-Răzvan Mihai) au, de multă vreme, preocupări în materia participării politice şi nu se poate spune că rezultatele lor nu sunt cunoscute în breaslă; numai că nu au reuşit (a nu se vedea aici vreun reproş) să schimbe mare lucru în discursul dominant, în general narativ-descriptiv. Speranţa moare ultima!

În ciuda a ceea ce se vehiculează adesea, marea problemă a României Mari nu a fost integrarea minoritarilor etnici (cca. 30% din populaţie). În carte se vorbeşte şi despre aceştia (vezi studiile lui Gábor Egry şi Szilárd Toth, despre maghiari, şi al lui Vasile Ciobanu, despre germani), dar doar despre cei din mediul rural. Pentru că marea problemă a României Mari a reprezentat-o integrarea politică (sigur, legată de ridicarea economică şi culturală) a marii majorităţi a populaţiei, a ţăranilor (cca. 80%). Până la Unire ei fuseseră minoritari politic. Cu riscul de a-mi ridica multă lume în cap, spun că, în Vechiul Regat, ţăranii avuseseră printre români o situaţie asemănătoare românilor din provinciile unite printre popoarele vechilor imperii.

După introducerea sufragiului universal, ţăranii s-au transformat din supuşi în cetăţeni, după cum remarca Mattei Dogan, de mai multe ori citat în carte. Numai că schimbarea de jure nu a însemnat şi una de facto. Nici nu se putea peste noapte; ca să parafrazez citatul de mai sus: după cetăţenie trebuiau făcuţi cetăţenii, ceea ce s-a dovedit foarte dificil. Atât de dificil că nu s-a realizat cât a durat România Mare. Oficial „subiect politic” şi „devenit o efigie a naţiunii” (Ovidiu Buruiană, p. 127) în retorica vremii, ţăranul nu a încetat să fie obiect al jocurilor politicienilor. De ce? E greu de zis. Poate fi vorba de conţinutul „politicilor intervenţioniste promovate de statul român interbelic pentru modernizarea zonelor rurale”, poate, aşa cum scrie Cornel Micu, de lipsa unor „structuri birocratice şi politice care să implementeze eficient astfel de politici” (Micu, p. 124). Nu trebuie exclusă însă nici lipsa de interes a politicienilor în ridicarea culturală şi politică a ţăranilor, în transformarea lor în cetăţeni de-adevăratelea. Era mult mai uşor să le manevreze voturile decât să le câştige. În mai puţin de două decenii, există cel puţin şapte alegeri (numai parlamentare) care arată acest lucru.

Nu trebuie însă căzut în capcana de a trata ţărănimea ca pe un „obiect amorf al strategiilor statului şi al propagandei de partid” (Radu, Schmitt, p. 23) sau ca pe „o lume fără formă, lipsită de direcţie şi atitudini ori cultură politică” (Şerban, p. 61). Cercetările efectuate în anumite zone particulare, precum cele ale lui Cornel Micu (o comună din judeţul Brăila) sau Stelu Şerban (două comune din Maramureş), arată că ţăranii nu erau cu totul în afara politicii. Cel din urmă a ajuns la o concluzie interesantă, anume că „societăţile parohiale cu o cultură politică comunală sunt compatibile atât cu valorile democraţiei liberale, cât şi cu cele ale regimurilor extremiste sau radicale. Indiferent de acest fapt, afirmaţia că societăţile parohiale, tradiţionale cu culturi civice şi politice rudimentare sunt baze ale regimurilor politice totalitare nu se poate confirma complet” (Şerban, p. 97).

Un alt risc este acela de a-i privi la fel pe ţăranii de pe întreg cuprinsul României Mari. Perspectiva holistă a istoriografiei tradiţionale conduce spre asta. E un fel de răzbunare naţionalistă târzie, o prezentare a trecutului nu aşa cum a fost, ci aşa cum s-ar fi dorit şi cum se doreşte viitorul. În volum găsim, pe lângă cele două cazuri amintite mai sus, studii consacrate unor regiuni (Basarabia – Svetlana Suverică; Transilvania – Valeria Soroştineanu, Valer Moga, Gábor Egry) sau chiar unor judeţe (Vlad Popovici, Gabriel Moisa). Editorii observă că: „sociabilitatea politică şi practicile culturale în viaţa politică erau departe de a fi omogene” şi că „atât aşteptările politice, cât şi capacităţile de a primi şi de a înţelege mesajele politice difereau puternic din Banat până în Basarabia”. Prin urmare, „observaţiile cu privire la ţărani şi la societatea rurală din România Mare nu trebuie generalizate, ci adaptate la specificităţile regionale (Radu, Schmitt, p. 17). Sigur, în epocă s-a dorit ştergerea diferenţelor. România Mare trebuia să fie un stat unitar sub toate aspectele. Rezistenţele locale (nu neapărat pe baze etnice) la omogenizare pot fi astăzi dovedite. Totuşi, nu trebuie ocolită nici întrebarea „în ce măsură partidele politice au transpus intenţia în practica politică”? (Radu, Schmitt, p. 18).

Subiectul e vast şi cercetarea e la început. E mult prea devreme pentru a încerca nişte concluzii ferme. Interpretarea e uneori confuză. De exemplu, într-un loc se apreciază că, la primele alegeri prin sufragiu universal direct (1919), „votanţii care trecuseră prin şcoala războiului erau pe deplin conştienţi de drepturile şi îndatoririle lor” (Radu, p. 31), pentru ca mai jos să se constate „insuficienta maturitate politică a electoratului românesc”, până la finalul perioadei interbelice (Radu, p. 44). Printre puţinele lucruri care se pot spune cu certitudine este că, deşi de departe cea mai numeroasă categorie socială a ţării, ţărănimea a rămas puternic subreprezentată la nivelul candidaţilor şi al aleşilor. Era acum „majoritatea la urne şi minoritatea pe liste” (Florin-Răzvan Mihai, p. 275).

Un of de final! Ţine de mica noastră comunitate academică. Simt o tendinţă de sofisticare – zic eu inutilă – a discursului istoriografic, de fetişizare a metodei şi a teoriei. Poate fi o reacţie la deceniile de „povestiri istorice”, dar poate fi şi un complex al marginalităţii, o dorinţă de integrare sau de mimare a integrării într-o presupusă comunitate academică internaţională. Departe de mine gândul de a promova autarhia, dar cred că, în goana după formă, riscăm să trecem pe lângă fond. În strânsă legătură, vine obsesia din ultimii ani de a publica în străinătate, pentru puncte. Aproape că nu mai contează unde (apropo, Cambridge-ul din titulatura editurii e înşelător!), cum, ce... Totul e să fie în străinătate... Mi se pare că, de multe ori, punctele dăunează grav cunoaşterii. Nimănui nu i se poate reproşa că vrea să promoveze în mediul academic, atâta vreme cât nu vrea doar asta. Îmi permit să o spun aici, tocmai pentru că ştiu că nimeni nu se simte atins. Studiile din cartea de faţă nu erau mai puţin valoroase dacă apăreau în România, la o editură universitară oarecare.

Sper să avem cât mai curând şi o variantă în limba română, o Politică şi ţărani în România interbelică..., măcar pentru intenţia declarată de a stimula cercetarea în materie. E, cu siguranţă, mult mai uşor de făcut acest lucru aici. În plus, cred că anumite părţi – introducerea şi textul lui Sorin Radu, de exemplu – ar putea avea priză la un public ceva mai larg decât comunitatea istoricilor. Le-ar arăta oamenilor că istoria poate fi privită (şi) altfel decât li s-a spus la şcoală, fără a le crea impresia că e o cu totul altă istorie.