De la Dennis Deletant am învăţat multe din puţinele pe care le ştiu despre ce şi cum cu istoria. Aşa s-a întâmplat, să deschid ochii cu România sub regimul comunist. Apoi, am citit şi altele, l-am ascultat pe ici pe colo şi am suspectat, o vreme, că admiraţia îmi răsare (şi) dintr-un adânc naţionalist bine acoperit cu diverse. Nu mai cred asta, dar, oricum, Dennis Deletant este un elogiu viu adus culturii române. La începutul lui 2019, m-am bucurat să îi văd tradusă cartea despre activităţile britanice în România celui de-al Doilea Război Mondial (publicată în engleză în 2016) şi pentru că mă săturasem de cărţile de istorie improvizate din ultima vreme (zic de mainstream-ul editorial, căci mai în spate avem destulă scriitură solidă) despre care, dacă scriu, îmi pun o grămadă de lume bună în cap. Bănuiam, chiar dinainte de a citi, că aici nu are cum să fie aşa, că, şi dacă nu e la nivelul lui Deletant pe care îl ştiam, tot e sus. Dar e la nivelul, e una dintre cărţile bornă ale ultimilor ani. Face întrucâtva ordine în ceea ce ştim despre război, aduce informaţii noi, topeşte totul într-un discurs coerent şi onest. Titlul vulgarizator şi, poate, după unii, blasfemator al acestui text are rolul de a atrage spre această lucrare un public cât mai larg. E o poveste cu agenţi secreţi, cu toate condimentele în stare naturală, dar una care ţine strâns de documente şi mărturii şi prin care ne putem apropia de înţelegerea uneia dintre cele mai complicate perioade din istoria României.

Curiozitatea istoricului în privinţa „operaţiunilor militare subversive” ale britanicilor în România datează, după cum mărturiseşte, din anii’60, dar, evident, multă vreme nu a avut ac. Se vede însă îndelunga preocupare, totul pare bine cântărit şi asamblat. Rar am întâlnit pe cineva care să spună atât de clar şi de echilibrat o poveste atât de încâlcită şi atât de spectaculoasă. Mi se pare că marea grijă a lui Dennis Deletant a fost să se ferească de exagerări. Chiar dacă acum a pus luminile pe o anumită chestiune, are grijă să se vadă că ea nu era cea mai importantă din epocă. De la bun început ni se spune că „Marea Britanie şi România nu au fost niciodată în stare să se privească direct una pe cealaltă până în decembrie 1989”, că, până să le intre în oase frica de Hitler, „pentru britanici, România nu reprezenta o preocupare majoră”, că „în termenii gândirii strategice britanice, România nu era o «răscruce», ci un cul de sac” (pp. 31-32). Ajuns aici, nu-mi reprim exprimarea singurei nemulţumiri: în capitolul „Cadrul acţiunii: probleme de coeziune, 1918-1938” (primele trei capitole, mai ales 2 şi 3 se adresează parcă mai curând publicului britanic, perfect de înţeles), insistă prea mult pe mişcarea legionară în dauna multor altor aspecte, putând crea, unora mai puţin familiarizaţi, impresia că ea a reprezentat singura problemă majoră a României interbelice.

Revin. Guvernul Majestăţii Sale a început să se preocupe de România în anii ’30şi primele acţiuni au ţinut de diplomaţia culturală, mergând pe ideea formulată expres de Sir Reginald Hoare (ministrul britanic la Bucureşti) că limba engleză era „de departe cel mai eficient mijloc de propagandă, privind în perspectivă...” (p. 113). Sunt ferm convins că aşa e, dar nu pot să nu observ cât de idealist suna asta în anii în care Germania îşi derula planul de satelizare economică a estului european. Foarte repede nu a mai fost timp de perspective. Mişcările lui Hitler din 1938 anunţau că războiul era aproape şi că România putea juca rolul de puţ de petrol al Reich-ului. De aici interesul britanic, de aici primele planuri de „operaţiuni militare subversive”, constând în distrugerea (prin bombardare) a câmpurilor petrolifere. Autorităţile române s-au declarat de acord, dar au tărăgănat lucrurile şi au jucat dublu. În primăvara lui 1940, nemţii aflaseră aranjamentele. A mai existat un plan în iunie, apoi totul a fost dat peste cap de evenimentele interne şi internaţionale. Acum a intrat în acţiune SOE (Special Operations Executive, structură creată de Churchill în iulie 1940 pentru „a da foc Europei”, p. 131). Asupra acesteia şi a MI6 s-a aplecat Dennis Deletant în detaliu.

Nu le-a fost uşor britanicilor să acţioneze în România, ţară în care „rezistenţa s-a manifestat la scară redusă” (p. 133). În primele luni ale guvernării lui Antonescu, SOE, în coordonarea lui Alfred de Chastelain, a operat propagandistic (prin staţia radio Ardealul) pentru a încuraja „opoziţia faţă de Antonescu şi Garda de Fier” (p. 135) şi prin acţiuni de sabotaj, „deraierea trenurilor cu petrol, întreruperea căilor ferate şi aruncarea în aer a conductelor” (p. 139). Erau doar hărţuiri, fără urmări majore. Apoi, în februarie 1941, după retragerea legaţiei britanice, „nu a mai rămas niciun ofiţer SOE care să coordoneze vreo acţiune de sabotaj a românilor” (p. 140). „Partida era pierdută”, nu mai rămânea decât varianta menţinerii contactului cu România prin radio. Chiar dacă foarte dificile, în următoarele luni acestea s-au dovedit o „resursă inestimabilă” (p. 143), aliaţii aflând multe despre planurile germane. Numai că ele s-au rupt în august, când reţeaua de colaboratori români a căzut (de la un banal litigiu din cauza unei doamne).

După intrarea României în război, SOE a desfăşurat aici două mari misiuni, „Ranji” şi „Autonomous”, în iunie şi decembrie 1943, ambele având ca scop aducerea de radioemiţătoare şi stabilirea de contacte pentru a se discuta (cu puterea, cu opoziţia) termenii unui armistiţiu. Cea dintâi a reuşit cu preţul vieţii ofiţerului britanic care a coordonat-o, cpt. Thomas Russel, împuşcat în împrejurări neclare, dar clar din cauza încetinelii colaboratorilor români (formularea mea pe baza naraţiunii autorului). „Autonomous”, desfăşurată de Chastelain şi (mai cunoscutul în România) Ivor Porter, a făcut legătura între oficialii guvernamentali de la Bucureşti şi Aliaţi. Contactele radio astfel stabilite au pregătit (greu şi imperfect) actul de la 23 august 1944.

În tot acest timp, în România a funcţionat şi reţeaua MI6, organizată şi coordonată de Alexander Eck, un personaj – îmi măsor cuvintele – fabulos: ofiţer francez, profesor de studii bizantine în Belgia, invitat de Iorga în 1940 să ţină conferinţe la Institutul de Istorie Universală al Universităţii din Bucureşti, pus la dispoziţia guvernului britanic şi acceptat direct de Churchill, în virtutea unor contacte mai vechi. Grupul, format preponderent din români şi francezi, a cules „informaţii militare, economice şi politice despre Germania” (şi, conform declaraţiei lui Eck, doar despre ea, p. 198) până în iunie 1944, când a căzut, din cauza trădării unui ofiţer român. După 23 august, „SOE s-a trezit paralizată de receptivitatea britanică la sensibilităţile sovieticilor” (p. 209), dar MI6 a continuat să strângă informaţii din România (obiectivul fiind de acum, evident, URSS), sub conducerea lui Ivor Porter. Instalarea regimului comunist nu a mai permis niciun fel de operaţiune. Britanicii au fost retraşi, iar colaboratorii lor români au suferit consecinţele. După cum notează autorul în capitolul final, ei au fost „condamnaţi, dar nu uitaţi”. Autorităţile britanice au încercat să intervină – e adevărat, nu cu prea mare succes – pe lângă cele româneşti, pentru a le uşura soarta.

Istoria reconstituită de Dennis Deletant are o mulţime de actori, români şi britanici, majoritatea spectaculoşi prin acţiuni. Destui dintre ei trimit cu gândul la James Bond. Totuşi, dacă e să stabilim un personaj principal, el e mai degrabă în rol pasiv şi se numeşte Iuliu Maniu, liderul opoziţiei din România. Imaginea sa din carte o confirmă pe cea creată în istoriografia românească. De altfel, Deletant îl şi citează pe Gheorghe Buzatu când apreciază că „era un fin analist politic”, dar nu un om pe care se putea pune bază „fie pentru luarea unor decizii, fie pentru a da indicaţii ferme susţinătorilor lui” (p. 163). Toate speranţele britanicilor au fost legate de el, considerau că întregul lor plan era „total dependent” de el. Încă din 1941, ministrul Hoare scria că „deşi Maniu are cele mai bune intenţii, din păcate este lipsit de inspiraţie […]. Cu toate acestea, nu există nimeni altcineva care să poată conduce o mişcare patriotică, astfel că în prezent este Maniu sau nimic” (p. 141). „Prezentul” a durat trei ani, în care Maniu s-a dovedit ezitant, inconsecvent, necomunicativ, indiscret etc., etc. „spre iritarea crescândă a britanicilor”, care totuşi nu l-au abandonat, ba, dimpotrivă, au încercat să îi obţină sprijin şi din partea sovieticilor, mult mai reticenţi, dacă nu ostili. Una peste alta despre Maniu, ca şi despre Ion şi Mihai Antonescu (numărul doi de la Bucureşti, despre care, nu ştiu din ce confuzie, Deletant crede că era prim-ministru), se poate spune că nu înţelegea politica marilor puteri sau era atât de idealist încât credea că o poate schimba. Nepotrivirea dintre atitudinea liderilor români şi poziţia Aliaţilor vestici se vede dintr-un document al Foreign Office, citat in extenso în carte (pp. 165-166): dacă pentru Maniu şi Antoneşti, România era totul, pentru americani, britanici şi sovietici, ea nu era decât o parte dintr-un ansamblu, care, la o adică, putea fi parţial sau complet sacrificată. Sigur, se poate spune că nu aveau cunoştinţă despre „discuţiile” dintre Aliaţi. Dar chiar să nu-şi fi dat seama că „aceste discuţii nu se pot limita la România, ci se vor extinde inevitabil la negocierile postbelice pentru întreaga regiune balcanică şi Europa Centrală”?

Dincolo de povestea spectaculoasă şi de plusul istoriografic – cu o bătaie mai lungă decât, cu modestie, şi-a propus autorul –, cartea lui Dennis Deletant mi se pare foarte roditoare. Din foarte multe puncte ale naraţiunii se pot porni alte şi alte fire.