Bineînţeles că Balcanii nu au mai nimic de-a face cu pateul de ficat de gâscă. Prin colţul nostru de Europă, mai mult cu tocatul, fiertul şi friptul şi mai puţin cu frecatul în cine ştie ce maclavaisuri sofisticate. Alăturarea din titlu nu are decât rolul de a suna într-un fel, acoperind totodată cele două cărţi, fără legătură între ele, despre care voi vorbi mai jos.

Mai întâi, Balcanii lui Mark Mazower (profesor la Columbia University), apărută acum aproape două decenii în SUA şi tradusă, în sfârşit, şi la noi. Ca unul care trebuie să le vorbească altora despre istoria modernă şi contemporană a zonei, sunt subiectiv şi mă bucur să-mi văd confirmate destule păreri. În acelaşi timp, mă crispez, gândindu-mă pentru a nu ştiu câta oară câte nuanţe scăpăm din vedere când vorbim preponderent pe baza istoriografiei occidentale. Am mereu senzaţia asta când spun ceva despre Grecia, despre Bulgaria ori despre spaţiul zis o vreme iugoslav. Citind cartea lui Mazower, am simţit golul sau imprecisul în special când se referă la România. Un grec, un bulgar, un sârb le-ar fi simţit probabil în alte părţi. Nu e vorba de eroare, nu e vorba de omisiune, ci doar de un sunet uşor fals. Poate nu e important, poate nici nu e aşa, ci doar simţim pentru că, vorba autorului, sunt lucruri care ne amintesc de „propriile slăbiciuni” (p. 153).

Cartea e o plimbare prin trecutul Balcanilor din lunga fază post-bizantină/ pre-naţională/ otomană – nu prea agreată de acei „descendenţi ai patrioţilor naţionalişti” (p. 78) care au creat istoriile dominante ale popoarelor sud-est-europene – până în apropierea anului 2000. Evident, Mazower e departe de „istoriile naţionale”, dar propune şi „o nouă privire asupra Balcanilor fără a ne lăsa influenţaţi de vechiul concept de «Balcani», cu care am trăit atât de mult timp”, de „asocierile adânc înrădăcinate în gândirea vestică” (pp. 26-27). Cea mai puternică dintre asocieri este cea cu violenţa, chiar cu sălbăticia. „Balcanii au fost consideraţi blestemaţi în conştiinţa europeană” (p. 36). Istoricul american şi-a dat seama şi încearcă să explice şi altora cum „atitudinea faţă de regiune a fost influenţată nu numai de evenimentele care au avut loc acolo, dar şi de explicaţiile mai complexe ale dezvoltării identităţii şi civilizaţiei europene” (p. 36). Multă vreme, Balcanii (nenumiţi aşa până spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea) nu au întrecut în violenţă alte zone. Era atunci când oamenii se diferenţiau aproape exclusiv religios (şi nu atât de strict cum ni se pare) şi când religia nu devenise „marcă a identităţii naţionale” (p. 114). Lucrurile s-au schimbat în ultimele două secole. Iată explicaţia lui Mazower: „aşa cum Europa a oferit Balcanilor categoriile prin care popoarele lor s-au definit, le-a oferit şi armele ideologice – în primul rând sub forma naţionalismului romantic modern – cu care să se autodistrugă” (p. 39). E în linia lui Toynbee. Cred că exagerează când scrie că „era evident că sursa conflictului se afla în afara regiunii” (p. 178) (e ca şi când am spune că, pentru a fi scutiţi de violenţe, Balcanii trebuiau lăsaţi în afara istoriei). Dar, oricât ne-ar deranja azi, trebuie să admitem că „principiul naţionalităţii era cu precădere o reţetă pentru violenţă” (p. 148). În numele său s-a desenat harta după 1918. „Rezultatul final a fost însă şi mai ambiguu” (p. 145) şi de aici problemele interbelice, pe care comunismul parţial le-a obturat, parţial le-a amplificat şi de aici situaţia din anii ’90.

În linii mari, percutez la modul în care Mark Mazower priveşte trecutul. Mi se pare însă că, asemenea altor istorici, s-a hazardat în citirea prezentului şi, de aceea, a îndrăznit să vorbească despre viitor. Evident, s-a înşelat. A crezut şi el în sfârşitul unei istorii. Am mereu în cap faptul că un atlas geografic franţuzesc de la începutul anilor ’20 vedea în Regatul Sârbo-Croato-Sloven una dintre cele mai frumoase realizări istorice. Încă de atunci, Regatul fierbea. Mazower l-a citat pe E. Stillman, care, în anii ’60, credea că, datorită transformărilor economice şi sociale postbelice, „Vechii Balcani – acea lume de naţionalism pasional, aproape mistic... – nu vor mai exista la sfârşitul acestui secol...” (p. 168). La sfârşitul secolului, fumega Bosnia-Herţegovina şi ardea Kosovo. Cam atunci istoricul nostru îşi încheia cartea, crezând că „sfârşitul Războiului Rece a permis Balcanilor să fie parte a unei Europe diferite”, cu valori întrupate în UE, NATO, OSCE, şi că, prin urmare, „problemele şi perspectivele pentru Europa de Sud-Est, astăzi, nu mai aparţin trecutului, ci sunt dileme familiare, într-o formă sau alta, majorităţii ţărilor europene” (bunăstarea, energia, protecţia mediului) (p. 186). După două decenii, vedem că e corect, dar incomplet, de vreme ce şi Europa vestică a (re)început să fie subminată de mişcări naţionaliste. Cum să se debalcanizeze Balcanii, când Occidentul însuşi dă semne de balcanizare. Nu putem şti ce va fi, dar, cu siguranţă, despre Balcani se va mai vorbi la prezent!

*

În urmă cu trei ani, Florian Banu a publicat Istoria spionajului românesc în timpul regimului comunist, despre care am scris de bine aici. Am recitit de curând şi cartea şi cronica şi mi-am dat dreptate. Din cele 600 de pagini ale Istoriei..., 15 erau consacrate afacerii Caraman, pe care autorul o trata echilibrat, punând unele lângă altele opinii adverse şi ferindu-se de concluzii ferme. În 2019, Florian Banu a revenit cu o lucrare de 600 de pagini dedicată (aparent) exclusiv personajului Mihai Caraman. E vorba despre ofiţerul român de informaţii, care în misiune la Paris în anii ’60 (sub acoperire diplomatică) a reuşit să organizeze o reţea prin care s-au sustras destule documente secrete ale NATO. Reţeaua a căzut în 1969, Caraman a revenit în ţară şi a lucrat în funcţii mai mărunte, a fost trecut pe linie moartă după momentul Pacepa, dar reactivat la începutul anilor ’90, ca şef al spionajului românesc. Trăieşte şi, în octombrie 2018-martie 2019, i-a acordat istoricului o serie de interviuri, valorificate în biografie. Trebuie să fie un personaj foarte convingător, de vreme ce i-a înlăturat interlocutorului toate dubiile şi reţinerile (la fel de importante în munca de istorii/ contraistorii ca şi în cea de informaţii/ contrainformaţii), i-a dat răspunsuri convingătoare la toate întrebările. Chapeau bas!

Recunosc că era cât pe ce să nu mai parcurg cartea din cauza extremelor; le spun în ordinea în care le-am citit: postfaţa unui domn general, o exemplară mostră de discurs naţional-comunist stelat („motivat de puternice sentimente patriotice, de iubirea de glia străbună, de istoria, tradiţiile şi cultura poporului român”, p. 595), şi prefaţa domnului Ion Cristoiu, în stilul scăpărilor domniei sale care au amuzat tot Facebook-ul („Are importanţă în cazul unui spion pe cine spionează sau cum spionează? Altfel spus, are importanţă în planul profesiei sale c-a spionat actualul aliat al României sau c-a spionat bine?” [p. 8]. E vorba de „Mihai Caraman – spionul cu care ar trebui să ne mândrim”!).

Am trecut însă peste astea şi am ajuns la biografia propriu-zisă, de fapt, o enormă apologie, nu doar prin prezentarea lucrurilor într-o lumină favorabilă, ci chiar prin valuri-valuri de adjective laudative. Din când în când, avem şi pauze de respiro, divagaţii care au legătură mai mare, mai mică sau deloc cu subiectul. Pentru o descriere a universului copilăriei lui Mihai Caraman, Florian Banu a apelat la citate din Rousseau, Blaga, Sadoveanu, Geo Bogza ş.a. (pp. 51-57). Şi uite aşa, printre citate, proverbe, detururi şi contradicţii ajungem la miezul problemei: perioada în care Caraman a „funcţionat la Paris”. E clar că a spionat NATO, dar întrebările care se pun adesea sunt: (a) a lucrat doar pentru români sau şi pentru sovietici (eventual şi pentru alţii)?; (b) a fost lucrătură proprie sau cu sprijin/ toleranţă de la francezi (eventual şi de la alţii)? La aceste întrebări, Florian Banu ezita să răspundă în 2016. A făcut-o în 2019, numai că a răspuns exact cum a zis împricinatul Caraman. Nu mai contează ce zic documentele şi mărturiile (e adevărat: nu zic nimic clar), Caraman trebuie să aibă dreptate! La verificările ulterioare ale Securităţii, după istoricul nostru, „au fost formulate cele mai ridicole teorii” şi „ipoteze abracadabrante” (p. 199), deşi, inclusiv din mărturisirile personajului, se vede clar că era firesc să se pună respectivele întrebări. Ideea că de Gaulle ar fi putut accepta o scurgere de informaţii (în contextul pe care altfel istoricul îl prezintă sistematic) e considerată „o ipoteză aberantă, care nu rezistă la o analiză minimală” (p. 426), dar nu e respinsă decât prin câteva întrebări speculative (pe care autorul nu le pune în alte situaţii) şi apare ca posibilă din diverse surse.

Sunt multe scene comice, dar preferata mea (i-a plăcut şi maestrului Cristoiu) e următoarea: un funcţionar NATO vindea, cu ceva adaos, pateu de gâscă de la el de la ţară; Caraman l-a abordat „cu «legenda» că e mare amator de pateu de ficat de gâscă” (p. 230); funcţionarul i-a adus chiar în holul NATO „un plic voluminos – scria mare pe el «NATO» – plin cu cutii de pateu” (p. 232); Caraman a ajuns la comenzi „în valoare de 10000 de franci”, dar s-a purtat frumos pentru a nu-l face pe vânzător să se simtă „un simplu individ care vinde pateu” (p. 234); în cele din urmă, a ajuns să primească documente „Cosmic Top Secret” ascunse în valizele cu pateu.

Nu mă interesează cum s-a întâmplat această carte. Eu doar mă joc de-a oficiul particular de protecţie a cititorilor. Citiţi, dar nu luaţi de bun!