Observ două „mode” în peisajul edito-rial românesc din ultimii ani: istoriile/ biografiile de popularizare şi istoriile (generale sau nişate) de intelligence. Am nemulţumiri în privinţa amândurora. În primul caz, mi se pare că avem de-a face cu un dublu standard în istorie: ceea ce se vrea accesibil unui public cât mai larg nu se diferenţiază de istoriografia hard doar prin modul de prezentare a informaţiilor, care inevitabil presupune o oarecare simplificare/generalizare, ci chiar prin calitatea acestora. Omul nu ajunge să aibă o imagine parţială, ci una deformată. În al doilea caz, am impresia că multe lucrări nu îşi propun (doar) să transmită informaţii, ci să inducă idei, să influenţeze. Cred că nu sunt doar despre intelligence, ci şi de intelligence. Admit că s-ar putea să-mi meargă mintea prea departe; mai studiez, mă mai gândesc.

Oricum, pe acest fundal, lucrările din ultima vreme ale istoricului Stejărel Olaru – cartea de autor Agentul nostru Victor şi îngrijirea Jurnalelor lui Ion Raţiu – mi s-au părut exemple de „bune practici”, prin rigoare şi accesibilitate. Cea mai recentă apariţie se înscrie în aceeaşi linie, având, în plus, o mai pronunţată dimensiune romanescă, chiar un aer uşor glossy. Cum ar fi putut fi altfel când personajul este Maria Tănase? Exista riscul să fie şi mai glossy, dacă autorul s-ar fi lăsat sedus de legendele create în jurul artistei şi uneori chiar de către ea. Ştiam însă că Stejărel Olaru nu e genul care să se lase dus de val. Nu a luat nimic de bun. A încercat să verifice în surse (în special documente din fondurile ACNSAS, ANIC, ASRI, BAR) cam tot ceea s-a spus de-a lungul vremii despre marea cântăreaţă. A clarificat unele lucruri, dar ce mi se pare cel mai important e că a arătat că, de cele mai multe ori, lucrurile nu pot fi atât de clare pe cât s-a acreditat, că nu se pot trage concluzii ferme. S-a aplecat asupra multor aspecte ale vieţii Mariei Tănase, de la felul ei de a fi în viaţa de zi cu zi până la relaţiile cu mai marii epocilor prin care a trecut. După cum era de aşteptat, a acordat o atenţie specială multelor amoruri, de la cele scurte şi/ sau obscure până la cele rămase în istorie. Notez aici doar relaţia cu „Costache Brâncuşi”, „cea mai cunoscută pentru că este preferata jurnaliştilor”, „căpătând astfel dimensiuni legendare” şi fiind învăluită în „destule exagerări şi neadevăruri” (pp. 246-247). Istoricul a reuşit să demonstreze că întâlnirea nu s-a întâmplat, cum spun cei mai mulţi, în 1938, nici la Expoziţia de la Paris, nici la inaugurarea ansamblului de la Târgu-Jiu, ci în 1939, la Expoziţia Universală de la New York. Dincolo de asta, mai sunt destule aspecte rămase în ceaţă. De exemplu, mă întreb dacă şi cum cei doi au ajuns să se despartă în atelierul lui de la Paris, aşa cum avea să spună ea, în condiţiile în care, aflăm tot din carte, Maria Tănase şi-a anulat contractul din SUA şi a plecat spre ţară mai devreme decât era prevăzut. De asemenea, mai aflăm că „artista s-a cam lăudat atunci când a afirmat că tatăl său l-a ajutat pe [Teohari] Georgescu în timpul ilegalităţii, căci în realitate au fost doar vecini, în Livada cu Duzi, la un moment dat”. E clar că artista s-a bucurat de sprijinul sinistrului ministru de interne (aşa cum avea să se bucure şi de sprijinul ministresei culturii, Constanţa Crăciun), dar nu e deloc clar care a fost relaţia dintre ei, ştiut fiind că „poftele carnale ale lui Georgescu nu cunoşteau vreo limită”, iar „Ministerul de Interne devenise un adevărat templu al desfrâului” (p. 194). În schimb, se pare că lucrurile nu au stat aşa cum vorbeşte lumea în privinţa lui Gheorghiu-Dej; şeful suprem nu a avut „sentimente de preţuire faţă de Maria Tănase” (p. 283), dimpotrivă, a blocat-o în unele situaţii, cum a fost acordarea titlului de „Artist al Poporului”. Totuşi, asupra acestui aspect sursele identificate nu prea fac lumină, nepermiţându-i istoricului decât să speculeze.

Aparent, Stejărel Olaru s-a îndepărtat adesea de Maria Tănase, urmărind diverse personaje care au apărut în viaţa ei (Sergiu Malagamba, Mia Braia, Fărămiţă Lambru ş.a.), uneori realizându-le schiţe biografice, care pot constitui embrionii unor studii distincte. Nu creează însă senzaţia divagaţiei pentru umplerea spaţiului, cum se întâmplă la destule cărţi de istorie din ultima vreme. Odată revenit la firul principal, se vede că totul se leagă, că multe lucruri nu pot fi înţelese dacă rămân izolate.

În centrul discuţiei stă legenda Mariei Tănase ca agent al serviciilor speciale. Din cercetările lui Stejărel Olaru, se vede că legăturile ei cu diversele structuri româneşti şi străine au durat din tinereţe până după moarte. A început prin a fi susţinută în carieră de „misteriosul agent de poliţie [Siguranţă]” Alfred Paximade; la doi ani de la deces, în 1965, „prima carte publicată despre viaţa şi activitatea ei a fost scrisă de un informator al Securităţii” (p. 306), Petre Ghiaţă (în colaborare cu soţul ei, Clery Sachelarie). Între cele două momente, avem un traseu încâlcit, din care, simplificând mult, putem spune că, una peste alta, Maria Tănase a fost atât „victimă”, cât şi „colaboratoare”. Cred că e obligatoriu de precizat (autorul a făcut-o) că nu a fost un caz singular; mulţi au lucrat pentru şi au fost lucraţi de servicii.

La începutul războiului, a intrat în atenţia serviciilor româneşti şi germane datorită/ din cauza flamboaiantei relaţii cu Maurice Nčgre, agent britanic cu legendă de ziarist francez în România. A avut contacte şi cu englezii, şi cu germanii în timpul unui turneu în neutrul Istanbul. S-a încercat racolarea ei de către Abwehr, iar ea a cerut protecţia Serviciului special de Informaţii. A fost cumva implicată, „a cunoscut anumite detalii despre reţeaua Rică Georgescu” (britanică, anihilată în august 1941). Rolul ei în această celebră acţiune de intelligence a fost exagerat de soţia unui membru al reţelei, care a considerat-o parte a acesteia şi cea care a trădat, şi chiar de Maria Tănase însăşi, care s-ar fi declarat dornică să joace „rolul dansatoarei Mata Hari” şi ar fi răspândit ideea că a fost mai importantă chiar decât capul reţelei, redus la postura de „chibiţ care umbla după numere de maşini nemţeşti” (pp. 149-150). Lăudăroşenia a fost, se pare, o trăsătură a marii artiste. După mai bine de un deceniu, o aflăm lăudându-se cu „relaţiile sale de la Securitate” (p. 226).

Peste toate acestea, rămâne învăluită în mister problema raporturilor Mariei Tănase cu SSI. Documentele nu răspund la întrebările fundamentale, dar Stejărel Olaru, corelând informaţiile disponibile a formulat următoarele ipoteze: (1) artista era utilă SSI datorită relaţiilor înalte şi a stilului cuceritor; (2) motivul principal al colaborării a fost dorinţa de a obţine eliberarea lui Maurice Nčgre (plus presiunile Abwehr); (3) rolul său a fost de supraveghere discretă a diplomaţilor şi ofiţerilor străini. Întrucât nu există dovezi materiale ale recrutării de către SSI, istoricul avansează ideea că a fost „o colaboratoare directă a directorului instituţiei, Eugen Cristescu, având cu acesta o relaţie personală şi intimă” (p. 144).

După instaurarea comunismului, în 1948, în ultimele zile de existenţă ale Siguranţei, a fost demarat un studiu pentru racolarea ca informator a Mariei Tănase. Informaţii în plus nu există, potrivit autorului, acţiunea a fost stopată după scurt timp. În 1951, contraspionajul, de acum parte a Securităţii, a pus-o sub urmărire. „Din acest moment şi până a decedat, relaţia ei cu serviciul de informaţii comunist s-a transformat de la an la an, dezvoltându-se pe două planuri, căci artista a fost în acelaşi timp şi victimă şi colaboratoare” (p. 189). Situaţia i s-a înrăutăţit după 1953 (înlăturarea lui Teohari Georgescu), când şi dosarele au devenit mai consistente. În 1955, din proprie iniţiativă, încercând să obţină permisiunea de a organiza spectacole în Franţa (nu a reuşit), Maria Tănase şi-a oferit serviciile de informator. A fost folosită, dar nu s-a constituit un dosar de reţea. Până în 1962, apare ca „sursă”/„informatoare” doar în dosarul de urmărire al lui Henry Jakober, nimeni altul decât cel care a pus la punct vânzarea-cumpărarea evreilor. Stejărel Olaru a conchis că „nu există vreo îndoială” în privinţa colaborării cântăreţei cu Direcţia a II-a Contraspionaj (p. 236), dar „nu vom putea stabili cât de eficientă a fost” (p. 207). În 1956, ignorând toată activitatea subordonaţilor, şeful direcţiei a închis dosarul de urmărire, dar, în 1959, Direcţia a III-a Informaţii Interne, neştiind că e deja agentă (avea să afle în anii următori) i-a deschis un alt dosar de urmărire, numit „Gaiţa”. „Astfel s-a ajuns ca artista, informatoare a unei direcţii din cadrul Securităţii, să fie urmărită de o altă direcţie, care nu ştia nimic despre statutul ei” (p. 223).

Această carte e o biografie a unui personaj prin lentila serviciilor speciale, dar trebuie privită şi ca o mostră de istorie a serviciilor prin raportare la un personaj. Arată multe despre modul lor de funcţionare. Fără a le minimaliza în vreun fel importanţa (pozitivă/ negativă), clatină cel puţin mitul omniscienţei şi al omnipotenţei lor. Un cititor cu discernământ îşi poate relativiza modul în care percepe/ imaginează „munca de informaţii”. Cel mai important mi se pare că ne arată că „structurile” nu trebuie considerate monolitice şi/ sau complementare. Aflăm că, înainte de comunism, „în câteva cazuri SSI şi Siguranţa şi-au arestat unii altora informatorii fără să le pese că puneau în pericol misiuni secrete în care se investiseră timp şi bani” (p. 185). În anii ’50-’60, vedem părţi ale Securităţii care acţionau paralel şi chiar în concurenţă.

I-am auzit pe mai mulţi apreciindu-i lui Stejărel Olaru calităţile de scriitor (a făcut-o inclusiv Alex Ştefănescu pe coperta a IV-a). Subscriu, dar vreau să subliniez, o dată în plus, în primul rând, măiestria de istoric. E greu să lucrezi cu documente de arhivă, care nu sunt neapărat purtătoare de adevăruri şi de certitudini, aşa cum au mulţi (chiar istorici) impresia. E şi mai greu să lucrezi cu dosarele de la Securitate, ale căror documente (în general, note informative şi rapoarte) sunt întocmite de slăbiciuni, interese, grade de cunoaştere etc. diverse. În sfârşit, trebuie să fie cumplit să discerni în documente care exprimă atitudinile unor oameni faţă de Maria Tănase. Artista, prin felul ei de a fi, nu putea să nu stârnească pasiuni, dorinţe, resentimente, invidii.