Colţul nostru de lume e (încă?) direct legat de sfârşitul Primului Război Mondial, aşa cum e legat de prăbuşirea regimurilor comuniste. Secolul încărcat de evenimente „epocale” nu a reuşit să stingă jarul de atunci. Vezi fobiile românilor, resentimentele maghiarilor, împăunările polonezilor, mâniile sârbilor! Vezi, vezi, vezi! Toate astea vin din felul în care Europa de Est a fost „reimaginată” şi reparcelată în 1919-1920. Avem harta, avem explicaţii ale fiecărei „istorii naţionale”, dar încă nu ştim bine ce s-a întâmplat. Nici nu prea vrem să ştim! Pentru confortul intelectual şi „naţional”, acceptăm mai degrabă providenţa, întâmplarea sau nenumăratele teorii ale conspiraţiei. Suntem mai preocupaţi să creăm/ păstrăm o naraţiune convenabilă decât să înţelegem ce s-a întâmplat.

Larry Wolff e un istoric american (profesor la New York University) care, de câteva decenii, se ocupă de Europa de Est (în special de secolul al XVIII-lea). În România, i s-a publicat Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor (Humanitas, 2000), o carte în care a arătat că distincţia dintre Europa de Vest şi cea de Est e mult mai veche decât Războiul Rece, dar nu e „un lucru imemorial”, nici „o distincţie firească, nici măcar una inocentă, căci a reprezentat produsul unui proces de creaţie culturală, al unui artificiu intelectual, al promovării unei ideologii şi al intereselor ei”. Atunci când iluminiştii au creat conceptul de „civilizaţie”, i-au creat şi „complementul pe acelaşi continent, în ţările învăluite în umbră ale înapoierii şi chiar ale barbariei” (p. 19). De la început, Europa de Est a fost „un concept care se hrănea din propria-i instabilitate”, fiind greu de spus dacă inventarea sa „a fost o chestiune de tulburare sau de limpezire” (p. 466).

În 2020, profesorul Wolff a publicat o carte despre modul în care preşedintele american „Wilson a transformat Europa de Est la Conferinţa de Pace de la Paris fără să fi vizitat vreodată regiunea” (p. 1). Se poate observa uşor că ţelul americanului a fost să limpezească Estul şi să îl apropie de Vest şi, la fel de uşor, se poate observa cât de mult a putut să îl tulbure. Simplist, se spune astăzi că Wilson a vrut să subordoneze totul „principiului autodeterminării naţionale”, trasând frontierele pe liniile de demarcaţie etnică, dar realităţile din teren (pe care nu le cunoştea în detaliu) au făcut să iasă ce a ieşit, multiplicându-se problemele pe care iniţiatorul procesului le dorea rezolvate.

Larry Wolff a arătat că lucrurile au fost mult mai complicate. „Niciun preşedinte american nu a fost vreodată atât de interesat de Europa de Est ca Woodrow Wilson, niciun preşedinte nu s-a implicat aplecat atât de mult asupra factorilor politici, sociali şi religioşi care modelau regiunea şi niciun preşedinte nu a avut un impact atât de profund asupra caracterului său geopolitic” (p. 228). Chiar şi acţiunea lui Reagan de „denunţare” a blocului comunist e privită ca un „ecou al retoricii morale a lui Wilson de denunţare a Imperiilor Habsburgic şi Otoman” (p. 229). Dar de ce să se fi implicat un preşedinte al SUA într-o problemă care nu îl privea, mai ales când ştia că „his fellow citizens” nu palpitau la această aventură? Istoricul nu răspunde categoric, dar sugerează – în linia lui Freud, care împreună cu William C. Bullit i-a consacrat un „studiu psihologic” – „o doză cumva inedită de divinitate”, „un super-ego care îi cerea să realizeze lucruri dumnezeieşti” (p. 234). Poate formulările sunt excesive, dar e clar că profesorul Wilson (devenit, în câţiva ani, din preşedinte al Universităţii Princeton, guvernator de New Jersey şi, apoi, preşedinte) dorea cu ardoare să devină arhitectul unei lumi noi. Ştia că nu poate face nimic fără sprijinul naţiunii sale şi a încercat să îl obţină făcând turnee, ţinând discursuri, ca un predicator, câteodată cu aer de artist ambulant. Fără succes.

Cum a vrut să schimbe lucrurile? La intrarea SUA în război, „conştiinţa politică a lui Wilson era modelată atât de fantezii iraţionale, cât şi de principii logice” (p. 9). Originile preocupării pentru Europa de Est sunt identificate în perioada studenţiei sale, când premierul britanic Gladstone a denunţat atrocităţile otomane din Bosnia şi Bulgaria, oferindu-i „un model de gândire în privinţa raporturilor dintre moralitate, creştinism şi liberalismul politic” (p. 15). Pe acest fond, în vremea când era deja preşedinte, a venit şi genocidul armenilor. Deci totul a început de la Imperiul Otoman, pe care îl dorea dispărut. Treptat, pe acest model au apărut „opiniile şi cu privire la naţionalităţi şi autonomii în regiunea mai largă a Europei de Est” (p. 30).

„Harta mentală” a preşedintelui, modul în care a „reimaginat” regiunea, a fost rezultatul unui amestec de „expertize academice (rapoarte şi hărţi trimise de pe teren de membrii grupului de studii The Inquiry), prejudecăţi personale şi simpatii politice” (p. 118). Acestea s-au tot schimbat de la intrarea în război până la părăsirea conferinţei de pace, ca urmare a respingerii de către Senatul american a întregului proiect wilsonian.

Cel mai puternic om al lumii apare destul de slab din prezentarea lui Larry Wolff. Wilson era un tip destul de uşor de influenţat; totul era să i se declare afecţiune, admiraţie, „prietenie”. Încă din vremea războiului, marii săi „prieteni” au fost profesorul Tomas Masaryk, viitorul preşedinte al Cehoslovaciei, şi celebrul pianist Ignacy Paderewski, viitorul prim-ministru al Poloniei. Ambii – se vede clar – l-au manipulat în favoarea cauzelor pe care le susţineau. „Trei milioane de germani în Boemia! Curios! Masaryk nu mi-a spus niciodată asta!” (p. 169), zice-se că ar fi zis Wilson când a aflat demografia zonei sudete. Cât despre pianist, acesta şi-a făcut un obicei din a lovi la coarda sensibilă: i-a comparat acţiunile ucrainene din Galiţia cu crimele turcilor din Armenia pentru a obţine includerea regiunii în Polonia (p. 208) şi i-a vorbit despre influenţa Papei asupra alegătorilor pentru a împiedica un plebiscit în Silesia, în condiţiile în care Wilson se temea, absurd, de apariţia unui bloc catolic controlat de Vatican (p. 220).

„Harta mentală” s-a modificat ca urmare a „ajustării simpatiilor” (p. 21) şi s-a întâmplat chiar ca preşedintele să fie „confuzat de suprapunerea” acestora. Un exemplu comic: după ce regele sârb i-a declarat prietenia şi după ce i s-a povestit că o sârboaică i-a împletit o pereche de ciorapi, Wilson era pe deplin convins de justeţea unui mare stat al slavilor sudici (p.143); după ce regele muntenegrean exilat i-a scris că „în persoana dumneavoastră ne e dat să vedem marea conştiinţă a epocii noastre”, era cât pe ce să accepte independenţa micului regat dalmat.

În timpul conferinţei, „idealistul” preşedinte a devenit tot mai realist, îndepărtându-se de gândurile iniţiale, dar nelăsându-l sufletul să renunţe la harta sa mentală. „Nu trebuie să ne lăsăm prea mult influenţaţi de starea de spirit poloneză” (p. 183), ar fi zis odată în Consiliul celor Patru, iar altădată, n-ar fi comentat la izbucnirea lui Lloyd George despre est-europeni: „Sunt mici popoare-tâlhar care nu vor decât să fure teritorii” (p. 205).

Larry Wolff s-a ocupat destul de mult de Turcia, Polonia, Cehoslovacia. Mi se pare că ar fi meritat mai multă atenţie spaţiul iugoslav, iar Albania şi scurta primă republică a Armeniei (zisă chiar „Armenia wilsoniană”) pot fi considerate lacune regretabile. Cât despre România... Ni se povesteşte prânzul lui Wilson cu Regina Maria, care, după mărturiile apropiaţilor preşedintelui, pare să se fi desfăşurat altfel decât se vede în recentul film care a entuziasmat mulţi compatrioţi: în primul rând, regina ar fi întârziat 25 de minute – „un păcat mortal wilsonian” (p. 195) –, apoi ar fi fost prea directă şi insistentă, nefăcând deloc impresie bună. Wilson ar fi fost „mai degrabă nereceptiv la autopromovarea românească”, dar în niciun caz neelegant. După întâlnire, i-ar fi vorbit unui consilier despre „rapacitatea României”, despre „dispreţul şi indignarea” pe care i le stârnea guvernul ei; una peste alta, despre „cea mai josnică dintre naţiunile balcanice” (p. 142). A fost sau n-a fost aşa, mai rămâne de cercetat. Cert e că România nu a pierdut în favoarea Bulgariei nicio „bucată de Dobrogea”, în urma respectivei mese, aşa cum spune Larry Wolff. Şi aşa ajungem la slăbiciunea lucrării.

Cu siguranţă, mulţi naţionalişti de toate naţiile Estului vor sări la istoricul american. Nu mă interesează ce-i va leza. Ştiu că nici măcar nu sunt în stare să îmi imaginez. Eu vreau doar să observ că, deşi are meritul de a arăta cum trebuie studiate lucrurile, cartea lui Wolff rămâne destul de superficială şi speculativă. În primul rând, nu pătrunde prea mult în gândirea wilsoniană din perioada antebelică, nu caută în activitatea lui academică, mult mai îndelungată decât cea politică. În al doilea rând, priveşte regiunea de la distanţă, nu pătrunde în detalii istorico-geografice. Se vede că autorul este specialist în percepţiile asupra Europei de Est, nu în Europa de Est. Din acest punct de vedere, se află oarecum în situaţia pe care a sesizat-o mai demult la iluminişti, iar acum la Woodrow Wilson: o discrepanţă între ambiţii şi cunoaşterea subiectului.