Sunt un consumator împătimit al scrierilor istoricului clujean Lucian Nastasă-Kovács, de multă vreme deja. Studiile sale de istorie a învăţământului universitar românesc îmi sunt şi instrumente de lucru (de regulă, când vreau detalii despre un autor din alte vremuri), şi zone de evaziune, surse de picanterii istorice (calitate în care se află într-o companie foarte selectă). Când am început să citesc, încă nu scriam despre cărţi; mai târziu, mi s-a părut aiurea să-mi plasez numele lângă al domnului Nastasă, să nu zică lumea că e vreo manevră academică de punere bine, în genul celor din cărţile despre care vorbim. De data asta, mi-am luat inima în dinţi nu doar pentru că m-a entuziasmat cartea, ci şi dintr-o raţiune personală. Nu-i vorba că sunt, ca atâţia alţii, la o strângere de mână de Noica, prin câţiva care au pus piciorul la Păltiniş. Urmează o digresiune, nu atât de frumoasă cum sunt cele (multe) ale lui Lucian Nastasă-Kovács.
Acum aproape douăzeci de ani, liceul care îmi mânca tinereţile împlinea o sută şi ceva de ani. Ne-au strâns hormonii în sala mare a teatrului naţional din urbe, unde ne-au cântat şi ne-au vorbit varii alumni, zice-se iluştri. Când credeam că mai e puţin şi eram atent să nu ratez startul spre ieşire, s-a instalat la microfon un domn (nicio ironie!) care am estimat bine avea cam douăzeci de ani peste bunicu-meu. În calupuri de 15 minute, ne-a livrat de cinci ori acelaşi discurs, din care nu-mi aduc aminte nimic. Nicio încercare de a-l opri cu aplauze nu l-a perturbat, iar când imperialul nostru director Drăgolici a dat să-i şoptească ceva, venerabilul i-a răspuns calm cam aşa: Dragă Gigi, să ştii că nu sunt supărat pe copiii tăi, că vor să mă întrerupă!. Din acel moment, viaţa mi s-a schimbat. Pur şi simplu, directorul n-a mai putut să mă sperie. Nu mi-a mai venit să fac plecăciuni de mujic în faţa lui. Când cineva ţi-a zis Gigi în public, cu mine nu mai poţi să faci pe Gheorghe. Am ţinut minte de atunci că omul care mi-a făcut liceul suportabil şi care, după puţină vreme, avea să-şi regăsească congenerii se numea Ion Zamfirescu. În anii următori, am aflat şi cine a fost şi ce a făcut. Ştiam dintr-o carte mai veche de-a lui Lucian Nastasă despre concursul său pentru un post universitar, dar detaliile mi-au venit acum. Înainte de a merge mai departe, nu pot să nu spun că m-a amuzat să văd că autorul a notat că, în afara catedrei, Zamfirescu s-a afirmat ca un conferenţiar extrem de atractiv (p. 187).
Mi-e greu să prezint spectacolul cărţii fără să fiu spoiler, dar îmi zic că, oricum, nu pot prinde într-o pagină de revistă prea mult din încrengătura de personaje şi întâmplări. În prima parte, găsim doar câteva aspecte menite să circumscrie mecanismele oarecum complexe de selecţie şi promovare în învăţământul superior românesc (p. 84). E un eseu bazat pe voluminoasele şi densele lucrări anterioare (Suveranii universităţilor româneşti
, 2007; Intimitatea amfiteatrelor
, 2010 ş.a.), punctat cu destule exemple concrete. După cum scria încă din Suveranii
, a fi profesor universitar a fost şi este unul din idealurile meritocratice cele mai elevate, pentru că această calitate presupune cel puţin trei perspective: de natură socială, culturală şi politică, ce conferă cam tot atâtea tipuri de putere, toate aflate într-o strânsă interdependenţă (p. 13). Mecanismele formale de acces/ promovare erau chemarea (numirea directă dintr-un post egal [transfer] sau inferior) şi concursul sau, mai târziu, chemarea restrânsă şi chemarea largă. Dar oamenii au făcut ca formalul să rămână de formă. Mecanismele cooptării au fost cel mai adesea rodul unui arbitrariu clientelar (p. 56), putându-se vorbi chiar de o politică clientelară (p. 191). Toate cele prezentate în partea generală a cărţii creează impresia că doar un asemenea mediu putea genera în anii cumpliţi ai războiului mondial punerea în acţiune a unor veritabile aranjamente şi confruntări de culise, strategii şi combinaţii (p. 117). Totul pentru un post de profesor de filosofie! Altfel, combinaţii trebuie să mai fi existat în zona de (contra)spionaj, pe piaţa neagră, ori cine mai ştie unde
În noiembrie 1943, s-a publicat vacanţa conferinţei de Filosofia istoriei şi filosofia culturii de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi s-a organizat chemare largă, adică un concurs. Conferinţa era o formă de organizare a activităţilor didactice, subordonată unei catedre (în cazul nostru, celei de Sociologie şi Etică, avându-l ca titular pe D. Gusti, dar şi aici e o întreagă poveste); conferenţiarul ţinea cursuri asemenea profesorului, dar sub autoritatea acestuia. La concurs s-au înscris, în ordine, Zamfirescu (care suplinise conferinţa în ultimul an), Mircea Eliade (care, din motive amestecate, s-a retras) şi Constantin Noica (care anunţase că se va retrage dacă se va înscrie şi Eliade). După evaluarea dosarelor, comisia formată din D. Gusti (preşedinte), G. Oprescu, M. Ralea şi L. Blaga a hotărât, cu trei voturi la două, că doar Zamfirescu era îndreptăţit să se prezinte la probe, Noica neavând activitate (suficientă) în materia conferinţei. Frumos e că toate referatele lăsau de înţeles că Noica, filosof adevărat, era superior intelectual lui Zamfirescu, profesor de liceu, autor de sinteze, popularizator, dar, vezi Doamne, nu în specialitatea de care era vorba. Dedicaţia era evidentă!. Degeaba a protestat Noica, încercând să arate că unele din scrierile sale au legătură cu filosofia culturii şi că mai are altele în pregătire. Degeaba a cerut o Comisie de arbitraj filosofic (p. 232). Singurii care l-au susţinut au fost Gusti (mai reţinut) şi Blaga (total). Pentru cel din urmă care, cu toată opera sa, abia reuşise să ocupe o catedră la Cluj , Dl. Noica este un filosof adevărat, prin structura sa spirituală, prin temperament şi pregătire (p. 222), iar prin respingere i s-a făcut o nedreptate. Nedreptatea o socot chiar aşa de mare, încât conştiinţa îmi interzice de a mai lua parte la lucrările comisiei (p. 234). În corespondenţa privată, avea să eticheteze totul ca o imensă porcărie (p. 164). Dar chiar fără el, lucrurile s-au întâmplat cum trebuiau să se întâmple: Zamfirescu a ajuns conferenţiar, apoi profesor şi, după o perioadă de excludere în primii ani ai comunismului, un personaj important în sistemul universitar/ cultural şi venerabilul prof. univ. dr. doc. pe care l-am audiat în adolescenţă.
Lucian Nastasă-Kovács a demontat aceste întâmplări, pornind pe urmele fiecăruia dintre personajele implicate (mult mai multe decât ce am menţionat aici). A dezvăluit încrengătura de relaţii personale şi profesionale care l-au făcut pe Zamfirescu favorit la post încă dinainte ca postul să fie vacant, şi suma de detalii academice şi extra-academice care au făcut ca Noica să nu aibă nicio şansă în contextul dat. Reţin un singur aspect simpatic. Acest concurs, ca atâtea altele, a preocupat multă lume care nu era implicată nici indirect. De exemplu, Eugen Ionescu îi scria lui Tudor Vianu că, deşi un mediocru, un grosolan, un prostovan, Zamfirescu era preferabil lui Noica şi Eliade, reprezentanţii forţelor obscure, duşmanii istoriei, care, asemenea lui Blaga, terorizează cultura românească promovând maladii intelectuale, precum superioritatea ortodoxismului, sămănătorismele, thracismele, gardismele etc. (p. 143). Blaga, la rândul său, când a fost să se pronunţe asupra operei lui Zamfirescu, a apreciat că ea viza problemele ortodoxiei, ale tradiţionalismului şi etnicismului, precum şi ale naţionalismului românesc (p. 162), fără a avea mare legătură cu filosofia culturii.
Lucian Nastasă-Kovács se dovedeşte un istoric... nu găsesc un adjectiv potrivit şi decent. Scrierile sale pot servi de model. Nu are fetişul metodei, ia lucrurile din aproape în aproape, porneşte pe toate firele pe care le consideră (corect, după mine) necesare, chiar dacă adesea creează impresia că s-a abătut de la subiect. De multe ori, ca cititor, nu îţi dai seama până târziu cum s-ar putea lega lucrurile. Apare frecvent precizarea că studiile sale vizează mai puţin personajele, cât mai ales mecanismele de selecţie şi promovare în mediul universitar de atunci (p. 189). Şi reuşeşte să creeze o imagine destul de clară, fără însă a se hazarda în formulări. Dimpotrivă, repetă acum: aproape că nu pot fi formulate concluzii valabile în toate cazurile, pentru a contura un model imuabil care ar explica această dorinţă [de a deveni universitar, n. M.G.] şi mecanismele puse în joc pentru atingerea unui astfel de obiectiv (p. 42).
Revin la reţinerea anunţată la început. N-aş vrea ca această prezentare de carte să fie percepută ca un elogiu adus autorului, aşa că îmi iau măsurile de precauţie, deşi îmi dau seama că şi acestea pot semăna cu observaţiile finale formale din referatele de la susţinerile de doctorat. Lucian Nastasă-Kovács se mai încurcă în hăţişul pe care încearcă să îl descâlcească. De exemplu, deşi în mai multe rânduri spune că Rădulescu-Motru a fost pensionat în 1940 (p. 113, 127, 136, 166), la un moment schimbă anul în 1938 (p. 173). Aş fi trecut cu vederea faptul, dacă de aici nu ar fi dezvoltat o interpretare a relaţiilor dintre Motru şi Nae Ionescu. Apoi, deşi, după cum am zis, nu se aruncă să tragă concluzii, se întâmplă să asocieze, fără să explice, realităţi între care legătura nu e chiar evidentă, anume lipsa lui Zamfirescu de vocaţie de a elabora propriile idei cu faptul că nu a «gustat» la faţa locului [în Occident, n. M.G.] literatura legată de domeniul filosofiei istoriei şi culturii (p. 131). Sunt lucruri pe care, cu siguranţă, Lucian Nastasă-Kovács le va mai întoarce pe multe feţe...