Românii şi instituţiile, complicată relaţie! Zicând români, mă gândesc la cetăţenii români, chiar dacă mulţi, având o legătură complicată cu instituţiile, nu prea se gândesc la sine în această ipostază. Când vine vorba de trecut, lucrurile se complică şi mai tare, uneori tocmai din cauza tendinţei multora de a simplifica. Contribuie la situaţie atât istoricii, care nu au cheful şi, de multe ori, nici abilitatea de a se lega la cap cu sofisticării juridice/ politologice, cât şi juriştii şi politologii care, suficienţi în nişte tipare teoretice/ metodologice, trec pe deasupra detaliilor contextual-evenimenţiale. Aşa se face că, în istoria românilor, se creează adesea impresia dreptului rupt de realitate şi a realităţii rupte de drept. E nevoie doar de puţină atenţie pentru a realiza că impresia e falsă, dar e nevoie de mult efort pentru a descâlci din iţe. O altă problemă o reprezintă imaginarea legăturilor cu prezentul. Nivelul de cunoaştere, confortul intelectual, interesul de moment îi fac pe mulţi să rupă şi/ sau să înnoade fără grijă pentru adevăr, logică, coerenţă. Atitudinea sănătoasă mi se pare – aşa cum stă scris pe coperta a IV-a a cărţii despre care voi vorbi – să avem mereu în vedere că „fără a fi singurul factor explicativ... istoria a contat şi contează”. Cum şi cât contează de fiecare dată? Din nou, e nevoie de efort.

Şi pentru că tot am început cu coperta a IV-a, trebuie să recunosc că, văzând eticheta de „sinteză fără precedent în istoriografia juridică românească”, mi s-a părut o exagerare. După câteva pagini, mi-am dat seama că aşa e. Nu e o premieră în ceea ce priveşte perioadele istorice cuprinse ori volumul de informaţie sintetizată. Aici are înainte destule producţii masive, unele chiar megalomanice, dar care „abundă în clişee conceptuale şi sunt sărace metodologic” (poate suna dur, dar eu zic că e eufemistic). E prima „abordare unitară, coerentă, critică a instituţiei şefului statului în ultimii 300 de ani, punând sub semnul întrebării o serie de locuri comune ale istoriografiei (constituţionale) relative la evoluţia construcţiei constituţionale...” (Guţan, p. 19). Am o reţinere în privinţa „perspectivelor metodologice interdisciplinare”, dar nu e cazul să-mi detaliez aici idiosincraziile. Zic doar că apreciez studiile, independent de „metodele” pe care (pretind că) le folosesc.

Cele două ipoteze mari ale proiectului sunt că şeful statului a avut şi are „un loc şi/ sau un rol central în arhitectura constituţională românească” şi că viaţa politică românească a fost şi este caracterizată de personalizarea puterii şi de „diverse forme şi grade de autoritarism manifestate de şeful statului” (Ibidem). Se poate spune că acestea sunt evidenţe. De acord, dar dacă ne limităm la constatări şi lamentări, nu vom putea: (1) realiza o „schimbare reală în cultura noastră constituţional politică”; (2) „rupe tradiţia autoritarismului şefului statului”; (3) „crea contextul necesar dezvoltării unei societăţi a indivizilor liberi de abuzurile puterii statale” (Guţan, pp. 80-81). Pentru a crea o imagine a locului şi a rolului şefului statului, oricare i-ar fi fost denumirea oficială, în volum sunt reunite studii care privesc domniile fanariote (Oana Rizescu), „modernizarea constituţională” de la Regulamentele Organice până la instalarea prinţului străin (Manuel Guţan), monarhia constituţională (Bogdan Iancu), dictaturile de dreapta şi de stânga (Cosmin Cercel) şi... republica semiprezidenţială de azi. Pe lângă acestea, avem şi studiul introductiv-sistematizator al lui Manuel Guţan („Şeful statului la români: între deziderat constituţional şi realitate politică”), care mi se pare un rar exemplu de „bune practici” în materie de coordonare de volume colective (deşi profesorul Guţan nu şi-a arogat „formal” statutul de coordonator), în condiţiile în care, la noi, mulţi îşi pun numele pe copertă doar pentru că au strâns textele altora şi au făcut o introducere ceremonială.

Despre cercetarea Oanei Rizescu nu am căderea să comentez. Mă limitez la a spune că analiza în termeni de „discurs public”/ „discurs ascuns” (incluzând „versatilul” discurs bisericesc) pe care autoarea o face pentru secolul fanariot ar merita extinsă şi pentru perioadele care au urmat, mai ales dacă ne gândim la „participarea prin complicitate” (Guţan, p. 33) la derivele autoritare.

Una peste alta, autorii spun că lucrurile nu au stat chiar aşa cum ne-a creat impresia istoriografia şi cum, de multe ori, ne place să credem. De exemplu, Manuel Guţan a arătat convingător că, fără a nega funcţia modernizatoare a Regulamentelor Organice, „este exagerat să discutăm pentru perioada 1831-1848 despre un debut, chiar timid, al regimului parlamentar în Principatele Române” (Guţan, p. 181); apoi, că, deşi „Convenţia de la Paris reprezenta un uriaş pas înainte spre modernitatea constituţională”, nici ea nu a instaurat un regim parlamentar, ci a perpetuat autocraţia, confruntată, e adevărat, cu o rezistenţă a elitelor politice, ale căror manifestări pot crea iluzia retrospectivă a parlamentarismului. De aici, aprecierea pertinentă că diferenţa dintre prima parte a domniei lui Cuza şi regimul său autoritar din 1864-1866 nu a fost una de natură, ci de grad.

La o concluzie asemănătoare a ajuns şi Bogdan Iancu, vorbind de un „automatism supărător şi persistent”, anume că „dictatura regală” a lui Carol al II-lea ar fi pus capăt regimului parlamentar interbelic, când, de fapt şi de drept, „există numeroase continuităţi incomode între cele două perioade” (Iancu, p. 300). Întreaga perioadă 1866-1938 e caracterizată de un „autoritarism structural” (Iancu, p. 250), dar recunosc că nu înţeleg de ce el e considerat incompatibil cu personalizarea puterii şi cu locul/ rolul central al monarhului. Aceasta mi se pare prima mare idee a volumului: în ultimele două secole din istoria românilor, distincţia dintre democraţie şi autoritarism nu a fost atât de netă pe cât s-a acreditat în istoriografie, pentru că nu a existat perioadă „curat democratică”. A doua mare idee: autoritarismul „nu se manifestă dincolo de drept şi împotriva dreptului, ci transformă dreptul în instrument de construcţie normativ-ideologică... şi armă împotriva detractorilor...” (Guţan, p. 83). Aici e salutar nu doar intelectual, ci şi moral, demersul lui Cosmin Cercel, care spulberă „iluzia necesităţii corelaţiei dintre drept, în special dreptul constituţional, şi democraţia liberală”. Există drept şi în autoritarism. A-l ignora înseamnă a lăsa neexplorată „o parte importantă a experienţei istorice” şi, mai mult, a nega trecutul prin tăcere (Cercel, pp. 314-315). Ideea elementelor de continuitate e dusă mai departe, dincolo de regimurile lui Carol al II-lea şi Antonescu (aflat „într-o linie de filiaţie a măsurilor excepţionale prezente în practica juridică interbelică”, Cercel, p. 350), până în comunismul târziu, când, treptat – şi evident odată cu crearea funcţiei de preşedinte al RSR – „se conturează figura «Conducătorului», produs al unui proces complex prin care dreptul constituţional socialist regăseşte originile naţionaliste şi autoritare moştenite din gândirea juridică interbelică” (Cercel, p. 409).

Şi uite aşa ajungem în zilele noastre, când „rolul preşedintelui în arhitectura şi viaţa constituţională românească sunt departe de a fi clarificate” (Guţan, p. 15). Se poate uşor observa cum diverşi politicieni, jurnalişti sau jurişti postulează un anumit regim politic (semiprezidenţial ori parlamentar), după cum le convine, şi de aici „deduc”, cum le convine, prerogative şi raporturi între instituţii. Evident, lucrurile trebuie să stea fix invers: o etichetă sau alta poate fi aplicată numai pe baza felului în care Constituţia reglementează prerogative şi raporturi. Dincolo de etichete, în volumul de faţă, Bogdan Dima şi-a propus să afle cum şi de ce s-a ajuns la incoerenţa constituţională actuală în privinţa locului şi a rolului preşedintelui. Centralitatea şefului statului în gândirea politico-juridică românească transpare, în învolburaţii ani ’90-’91, din chiar vorbele „părintelui Constituţiei”, Antonie Iorgovan: „Trebuie să avem un şef al statului şi de el legăm totul, echilibrul puterilor” (Dima, p. 460). Dar, în acelaşi timp, la ieşirea (?) din comunism, exista şi teama de posibilele porniri autoritare ale şefului statului. Din combinarea celor două s-a ajuns la preşedintele ales direct, „cu prerogative relevante, dar cu garanţii serioase că nu va abuza de aceste prerogative”. Vulgarizând, aş zice că preşedintele poate face multe, dar nu prea poate face nimic de unul singur. Bogdan Dima consideră că e vorba de „incoerenţe justificate”, „întrucât creează premisele unei competiţii între cele trei autorităţi fundamentale ale statului” (Dima, p. 490), dar, totodată, generează „frustrări prezidenţiale şi o tentaţie pentru activism din partea şefului statului”, poate chiar pentru „conduite autoritare în raporturile cu Guvernul şi cu Parlamentul” (Dima, pp. 476-477). Inevitabil se ajunge la Curtea Constituţională, care trebuie să stabilească „dacă un comportament instituţional este sau nu constituţional” (p. 475) pe baza justificatelor incoerenţe constituţionale, devenind sursă de „remarcabile incoerenţe jurisprudenţiale” (Guţan, p. 15). Şi, de unde puterile trebuiau să fie separate, ele ajung adesea concentrate în CCR. Despre asta se va mai vorbi mult şi să sperăm că nu degeaba!