Am pus ghilimele în titlu în primul rând pentru că sintagma este preluată de la autorul cărţii despre care scriu, apoi, pentru că, la multe dintre textele adunate şi neîndreptate de domnia sa, nu prea mă lasă sufletul să accept că e vorba de versuri. Se pot vedea atâtea cârpeli, bâlbâieli, cacofonii, repetiţii ş.a., încât cred că „debil” e, în destule cazuri, un eufemism.

Cristian Preda este unul dintre cei care au aclimatizat aşa-zisele ştiinţe aşa-zis politice în România – iertate fie-mi idiosincraziile! – şi a rămas în zona „ştiinţelor politice” hard (ideologii, partide, alegeri), nelăsându-se deturnat de diversele „mofturi” la modă care au ajuns să domine publicistica în materie. Încă din urmă cu aproape două decenii s-a abătut uneori de la chestiunile care au inflamat România în postcomunism pentru a le analiza (şi) pe acelea care o inflamaseră mai înainte. Au rezultat două cărţi, referenţiale, de istorie politică: România postcomunistă şi România interbelică (Meridiane, 2002) şi Rumâni fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent (Polirom, 2011). Luând politica în serios, a ajuns să îi priceapă destule chichiţe atât de bine, încât să le poată explica simplu şi „boborului” care o tratează ca pe fotbal, după cum se vede din micul volum de anul acesta, De ce aţipesc parlamentarii? Şi alte întrebări pestriţe despre politica românească (Humanitas, 2020).

Aici voi vorbi despre masivul volum apărut recent, din care mi se pare că ne putem da seama că, oricum li s-ar explica, mulţi nu vor lua în serios ce (sper că) citesc în De ce aţipesc parlamentarii? şi că parlamentarii vor mai aţipi destul timp de acum încolo, oricât zgomot s-ar face în jurul lor. După aproape două secole (povestea porneşte de la instalarea domnilor regulamentari şi se încheie în pragul stării de urgenţă) în care românii s-au raportat într-un anumit fel la politică, e greu de crezut că se va schimba ceva pe termen scurt.

După cum precizează autorul de la început, originile acestei insolite lucrări se află în documentarea pentru Rumâni fericiţi..., cu ocazia căreia a observat că „politica şi versurile au funcţionat multă vreme împreună”. Acum a reuşit să urmărească, „pornind de la lirica politică” (de cele mai multe ori, de fapt, de la epica în versuri), „întreg edificiul reprezentării şi modul de exercitare a autorităţii” (p. 7).

Dând dovadă de nervi incredibil de tari, Cristian Preda a cules, de pe te miri unde, tot felul de rime în care sunt reflectate, mai mult sau mai puţin deformat, evenimente şi mai ales personaje politice din fiecare an, de la 1834 până azi. Vedetele sunt mai marii zilei (de exemplu, tiranul cu nas mare şi suflet mic era domnitorul Gheorghe Bibescu, cel pus pe fugă de revoluţionarii din 1848), dar nu lipsesc nici marginalii, care şi-au avut şi ei odată clipa de celebritate. La fel, autorii sunt atât nume mari ale literaturii române, cât şi ziarişti/ scriitori/ politicieni rămaşi obscuri. Trecem de la regulamentari la Cuza, Carol I, interbelici – cu toate ale lor, Carol al II-lea, Antonescu, preludiile comunismului, stalinism, naţional-comunism, comunism rezidual, până în epoca noastră internetică.

Recunosc că m-am enervat de multe ori. Umblând şi eu prin publicaţiile din alte vremuri, mi-am făcut obiceiul să ocolesc tot ce văd în „versuri”, ştiind că îmi provoacă o stare proastă. Acum, am intrat din plin în tot ce ocoleam. Am vrut, de multe ori, să renunţ şi să sar direct la concluziile autorului. M-a ţinut pe linie tocmai modul sobru în care a montat şi a analizat chestiunile altfel rizibile, rar scăpând câte un (perfect îndreptăţit) epitet depreciativ.

Prima constatare priveşte cantitatea. Cât au putut să versifice românii în jurul politicii! Cred că asta e prima dovadă că – evident, generalizând – nu au luat-o niciodată prea în serios. Următoarea priveşte calitatea. Cât de prost au putut să versifice, atât în formă, cât şi în conţinut! Cele mai multe texte sunt scrise „semi-româneşte”, cum spunea Anton Bacalbaşa (într-o poezioară nu dintre cele mai slabe) că vorbea Carol I (p. 125). Mai că îmi vine să spun că unul care nu se pricepe la prozodie n-are cum să se priceapă nici la politică. Cum să cred că, nedându-ţi seama de propriul ridicol, poţi judeca bine ce se întâmplă în jurul tău? Dincolo de mult şi prost, se poate observa cvasi-permanenta personalizare a „discuţiei”. „Atacul la persoană e ceva obişnuit la 1900” (p. 141), nota Cristian Preda. Dar fusese şi în 1850 şi avea să fie şi în 1950, şi după 2000. Iar dacă nu era atac, era glorificare greţoasă. Retorica politică versificată pare să nu poată rămâne în limitele decenţei. Şi poate trece, în timp destul de scurt, de la o extremă la alta. Aici cred că reflectă foarte bine inconsecvenţa care a caracterizat politica românească de la începuturi până azi. Pe Delavrancea, de exemplu, îl găsim în 1885 gazetărind contra lui Brătianu, iar trei ani şi cinci pagini mai încolo, pentru el (pp. 108, 113). Sadoveanu doar până la sfârşitul Primului Război Mondial îşi schimbase de câteva ori opţiunile (p. 179). Şi lista ar fi lungă...

Ca păstorelian declarat, îmi pare rău că nu l-am găsit în carte mai des pe Al. O. Teodoreanu – care şi el a şchiopătat în destule epigrame, dar oricum a fost mult peste restul lumii. E prezent ca anti-iorghist pasionat (pp. 212-213), dar lipseşte complet ca anticomunist înverşunat. În afară de cele câteva catrene „cu pelin de mai pentru Iorga Neculai”, din miile de versuri, am găsit doar câteva bucăţi care să-mi placă: „Nu cred să mai fi fost ministru/ Pe baza unui paragraf,/ Să poată să «însărcineze»/ O stariţă prin telegraf” (Radu D. Rosetti despre Take Ionescu, p. 124) sau „Ieri, Vodă, vrând să fie drept,/ Pentru politica-ţi schiloadă,/ Ţi-a pus o tinichea pe piept,/ Ca să o uiţi... pe cea de coadă” (F. Lobodă despre Al. Averescu, p. 199). Nu pot nega că rândurile următoare „virează spre vulgaritate”, dar cred că i se potrivesc lui Maniu, „politician care se distinsese prin respect faţă de domnia legii” (p. 211): „C-aşa-i de când a fost născut: Sau n-a voit, sau n-a putut...” („Ion Bărbat – strănepotul lui Adam”, p. 197). Merită notat, măcar pentru că a rămas în istorie, şi Constantin Tănase: „Rău a fost cu was ist das/ Da-i mai rău cu davai ceas...” (p. 255).

Mi s-a accentuat impresia că politica predispune la... pierderea calităţilor. În carte sunt menţionaţi destui poeţi valoroşi sau chiar mari. Cum domniile lor şi-au permis să facă politică, îmi permit şi eu o pală de critică literară. Îl las deoparte pe farsorul Arghezi care, şi când nu (se) lua în serios şi comitea improvizaţii strâmbe, agăţa câte un zorzon de apreciat. Dintre ceilalţi, cred că doar Ion Barbu n-a scăzut prea mult, când a contribuit la cultul personalităţii lui Carol al II-lea: „Triumf târziu de lujer de aloe/ şi steag floral climatelor fierbinţi/ Al plantei înţeles în rod şi foi e/ iar sensul seminţiilor, în Prinţi.” (p. 242). Zâmbesc cu gândul la bogzianul prieten de la pagina 10, şi admit că e ceva şi în: „Pământul e a treia planetă din sistemul/ Solar, având surori mai mari sau/ Mai mici, unele fierbinţi şi altele/ Îngheţate,/ Voi iubiţi-l pe Lenin!” (Geo Bogza, p. 296). De acord cu Cristian Preda că „tabloul anost” al lui Petre Stoica („Colectivistele din Banat”) e parcă „extras dintr-o carte de sociologia muncii” (p. 304), dar mi se pare, totuşi, că „din spatele gării” se mai aude un slab suflu poetic.

Despre rimele proletcultiste mai ştiam de la profesorul Eugen Negrici (Poezia unei religii politice..., Editura PRO, 1995) şi de la alţi câţiva. Stupide şi criminale, mi s-a părut acum că au un plus de concreteţe şi de coerenţă (periculoasă) faţă de ce am citit înaintea lor, poate tocmai pentru că au fost scrise după o dogmă, de la care nu se accepta abatere. Dacă pe acestea le-am luat ca pe nişte lovituri în cap şi în oase, pe cele din vremea lui Ceauşescu parcă le-am receptat... hepato-biliar. Cât despre versificaţia politică de după 1990, cu un pic de indulgenţă pentru câţiva (Ştefan Cazimir, M. Ionescu-Quintus, Caţavencii), îmi vine să strig: „Domnilor, dacă aveţi chef să debitaţi prostii, măcar făceţi-o în proză!”.

Concluziile de acum ale lui Cristian Preda vin să le nuanţeze pe cele din Rumâni fericiţi.... Nu vreau să stric nimănui lectura, aşa că reţin doar: „Rimele şi politica românească au avut o viaţă comună. O vor mai avea?”. Deşi P.S.-ul arată că da, eu tot sper că putem lăsa poezia poeţilor, dar nu ştiu cui să lăsăm politica. Toată lumea e nemulţumită de politicienii ultimelor decenii, dar societatea nu pare capabilă să genereze alt tip şi aşteaptă să crească din „lujerul de aloe”. De acord că „democratizarea se produce uneori prin rime inepte” (p. 385), dar trebuie să le lase în urmă la un moment dat. Or, la noi, democraţia e încă strâmbă, cacofonică, fără măsură.

P.S. Mă abţin cu greu să nu-i repar lui Mihai Beniuc un catren. Nu merită să sune bine.