Până în 2020, nu prea îmi păsa ce se întâmpla între momentul în care scriam un text şi acela în care ajungea în faţa cititorilor. Mare lucru nu putea să fie. Românii erau aprinşi de o „cestiune arzătoare”, o lăsau să se stingă, (se) aprindeau (de) altele şi tot aşa... Cum „cestiunile” mele sunt, de cele mai multe ori, din alte vremuri, receptarea n-avea de ce să fie major afectată. Reacţiile de gen „ţara arde şi baba se piaptănă” erau un risc permanent şi asumat. Anul ăsta am avut mereu senzaţia că oricând se poate întâmpla ceva care să dea totul peste cap. Mi s-a părut mereu că trebuie să scriu doar pentru prezent. Cauza nu a fost atât problema „obiectivă”, cât retorica publică în care a fost învăluită. Parcă, atât de antrenaţi în catastrofism, mulţi au ajuns să nu mai simtă apropierea catastrofei şi să se piardă în vorbe, sporind pericolul.

Sper ca, în momentul în care citiţi, situaţia generală să nu fie mai rea decât în momentul în care scriu. Ştiu că, între timp, au mai apărut câteva cărţi despre care aş avea de zis una-alta. Poate o voi face, poate nu! Deocamdată, am nişte restanţe din 2020, pe care, vrând să le las în 2020, le înghesui aici, deşi unele ar merita o discuţie mai amplă.

***

Au apărut destule cărţi despre epidemiile din alte epoci, unele, încropeli de lockdown/ confinement. Lucian Boia a fost primul istoric român care s-a aplecat asupra temei „omul şi natura”, aşa că nu se putea să nu apară cu ceva acum. A reluat capitolele despre epidemii, cutremure şi climă dintr-o carte a domniei sale din 1985 (Probleme de geografie istorică) şi le-a adăugat câteva pagini despre diferenţele de dezvoltare din lumea de azi, schimbările climatice şi pandemia în curs. Deşi e o lectură plăcută, se simte adesea că prima parte (cea mai întinsă) a cărţii e scrisă în urmă cu aproape patru decenii şi, mai ales, că e scrisă pe baza surselor la care putea avea acces un român în acele vremuri. La final, vedem acel „simţ enorm” cu care cunoscutul istoric ne-a obişnuit în ultimele scrieri. De acord că, dincolo de mortalitate, „s-ar putea ca nicio altă pandemie cunoscută de-a lungul istoriei [...] să nu fi condus [...] la o dereglare atât de mare a tuturor activităţilor” (p. 132). S-ar putea, dar să ne gândim şi că niciodată oamenii nu au mai avut atât de multe activităţi şi că, mai demult, se întâmpla ca puţinele activităţi să înceteze cu totul! În rest, e greu să-i ceri să (se) explice cuiva care simte că „trecem dintr-un sistem de civilizaţie în altul” (p. 117) ori că „democraţia pare să-şi fi atins limitele” (p. 126). Simte şi i se pare că multe din jur îi confirmă simţirile, Harari fiind de mare ajutor. „De câte ori să mai spun că nu ştim nimic despre viitor!” (p. 123), exclamă pentru a nu ştiu câta oară domnul Boia. Totuşi, sub semnul lui „dacă”, „nimicul” îşi îngroaşă cât de cât pereţii: „Dacă ne vom mai încălzi cu câteva grade în plus (sic!), să ne aşteptăm ca o teribilă criză de civilizaţie să lovească omenirea […]. Lumea va fierbe atât la propriu, cât şi la figurat”. Aş prefera, totuşi, doar la figurat...

***

Recomand cu mulţi emoji de bucurie volumul de amintiri al criticului Alex. Ştefănescu, din două motive: (1) „am o structură intelectuală epică, sunt mai receptiv la întâmplări decât la teorii” (p. 164); (2) din întâmplări, nu din teorii, rezultă că „regimul nu avea nicio parte bună” (p. 140). Anticomunismul e o constantă a naraţiunii, nefardat, nemascat, nefilozofat. E pur şi simplu strigat şi ilustrat (aici sunt niscaiva „excese factuale”). „Progresiştii” vor sări din toate arcurile, dar cred că şi ei se vor bucura de episoadele cu Arghezi, Nicu Ceauşescu etc.

***

Tot despre anticomunism va fi vorba în continuare, dar în alt plan. Pentru cei care nu au auzit de doamna Simona Vrăbiescu, rog doar un Google şi poate vă încumetaţi la cele două volume de amintiri: Pe urmele mele în două lumi: România-SUA (Curtea Veche, 2013-2014). Micul volum de acum, „conceput în timpul reţinerii în locuinţă [Palm Beach, Florida] din cauza virusului...” (p. 12), are ca subiect „ignoranţa americană faţă de comunism” (p. 10). Discursul mi se pare rezultatul asocierii unui anticomunism determinat de experienţa primelor două decenii de comunism în România cu nemulţumirile legate de situaţia din SUA, în ultimii ani şi mai ales în 2020. Tot ceea ce autoarea percepe ca fiind rău e pus pe seama influenţei comunismului în lume şi, în concret, a concesiilor pe care, de la Al Doilea Război Mondial încoace, preşedinţii americani le-au făcut Uniunii Sovietice şi, mai târziu, Chinei. Numeroase bucăţi din istoria postbelică a SUA şi a lumii sunt decupate şi puse într-un colaj menit să susţină această concluzie. Când vine vorba de blamarea lui Obama („marxist-globalist”, p. 49) şi elogierea lui Trump („o binefacere în vederea salvării supremaţiei Americii”, p. 108), nu e nimic surprinzător pentru cineva cât de cât familiarizat cu retorica politică din SUA ultimului deceniu. Cât priveşte România, dincolo de pledoaria pro-occidentală („singurii stâlpi care asigură independenţa ţării sunt apartenenţa la NATO şi stabilitatea internă datorată apartenenţei la UE”, p. 101), nu găsim decât rânduri care stârnesc zâmbete uşor triste. Ce poţi să zici când, în 2020, vezi scris: „aş dori să fie aleşi cei care să readucă încrederea în fosta noastră tradiţie culturală, aşa cum am trăit-o înainte de 1945” (p. 113)?

Pentru toţi cei, de stânga ori de dreapta, care au impresia că n-au loc pe lume de ceilalţi, de dreapta ori de stânga, las aici un citat: „opiniile mele pot avea o aparenţă excentrică, însoţite de idei cu un aer radical şi soluţii discutabile. Evident, orice se poate discuta...” (p. 9).

***

Sub titlul pestriţ-comercial se ascunde o carte serioasă, o „introducere în ştiinţa politică” pe înţelesul cetăţenilor români, pentru că e ilustrată cu fapte din istoria lor recentă. În general, e nevoie de o bună ancorare teoretico-istorică pentru a reuşi să simplifici fără să falsifici, iar în cazul profesorului Cristian Preda trebuie să fi contat şi „practica de specialitate”. Dincolo de reuşita autorului, serveşte la ceva această carte? După cum se raportează românii la politică, aş face pariu că vânzările vor bate cu mult lecturile. „Uneori, ai impresia că nu doar parlamentarii, ci şi cetăţenii aţipesc din când în când...” (p. 122), scrie autorul, cu referire la faptul că, în mod tradiţional, în România, partidele ordonă parlamentarilor cum să voteze, ceea ce reprezintă o evidentă încălcare a Constituţiei. Nimeni însă nu protestează, pentru că, în general, politica e percepută ca un joc fără reguli. Nu-i vorba, cred, doar de aţipeală, ci de un somn al minţii, de o ignoranţă pe care unii o cultivă şi în care alţii se complac. Poate că lectura volumului de faţă va dezaţipi măcar câţiva concetăţeni. Sunt tot mai convins că doar prin ridicarea nivelului cultural-civic al românilor se poate produce o schimbare reală. Nu, nu e suficient să fii bine intenţionat, să strigi în piaţă şi să postezi pe Facebook! Trebuie să ştii ce vrei, ce ceri, ce faci...

***

Cei mai mulţi cititori ai recentei cărţi a lui Radu Paraschivescu vor avea o plăcere „sado-masochistă” să vadă câtă prostie e în România. Sincer, cât am citit, mi-au venit în minte de mai multe ori versurile trupei Fără Zahăr: „Cântecul ăsta-i despre noi,/ E un cântec simplu despre...”. Nu că ne-am închina la Detox, că am da bani pentru a fi pătrunşi de „Îngerul Apei” (p. 87) ori că am crede că Iisus şi Confucius s-au născut la Orăştie, dar... mulţi dintre noi au obiceiul „de-a lua de bun”, nu chiar „orice li se spune şi orice li se arată” (p. 7), dar tot ce le convine într-un anumit moment. „Oricând se vor găsi un şmecher capabil să comercializeze o iluzie şi un candid dispus s-o cumpere” (p. 173), iar „candidul” poate fi, din când în când, oricare dintre noi. Poate că marii „afluenţi” ai „fluviului credulităţii” sunt sărăcia, boala şi disperarea, dar trebuie să mai fie şi alţii, mai mici, mai rari, ascunşi ca râurile subterane ale Bucureştiului, despre care vorbesc unii.

La final, povestea ajunge şi la pandemie, cu fauna ei, în care se remarcă regnul „negaţioniştilor”, foarte bine ilustrat. La cealaltă extremă, sunt „specialiştii”, încă puţin cercetaţi, deşi, cred eu, nici ei nu sunt feriţi de demonul imposturii. Marii absenţi suntem noi, ăştia din mijloc...