Mi se pare că în 2020 românii şi-au bătut recordul la datul cu părerea în materie de toate. De zeci de ani se spune că la fotbal, la agricultură, la politică se pricepe toată lumea. Anul trecut s-a adăugat şi virusologia. Dar tot politica a rămas principalul câmp bătut, măcar pentru că, mai ales atunci când lumea fierbe, totul fermentează politic. Evident, refugiul online a şi liberalizat până spre anarhie exprimarea. Cine vorbea, până acum ceva vreme, cu câţiva din preajmă a ajuns să strige tot mai multora pe Internet. Bulele s-au umflat şi au ajuns să se intersecteze, vorbele circulând mai abitir. Loviţi de păreri din toate părţile, mulţi români s-au pricopsit cu impresia că se pricep la unele lucruri la care nici nu se gândiseră şi au început să-şi dea şi ei cu părerea. Şi tot aşa... La un moment dat, era plin de experţi în politica din Statele Unite şi/ sau din Republica Moldova.

„Starea excepţională” din 2020 nu a făcut decât să accentueze (temporar?) obiceiul de a „analiza” politica după ureche şi, de multe ori, fără ureche. Politologii ar putea face cât de cât ordine în discuţii, dar, atunci când nu alunecă şi ei pe panta „impresionismului”, sfidează gravitaţia ridicându-se printre nori teoretico-metodologici şi pierzând adesea legătura cu realitatea imediată.

Printre puţinii care încearcă şi foarte puţinii care reuşesc să ţină aproape ştiinţele politice şi realităţile politice se numără profesorul Radu Carp, care, cu puţin timp înainte ca România să intre în starea de urgenţă, a strâns într-o carte numeroase texte publicate în ultimii ani (august 2017-martie 2020) în diverse periodice şi volume colective. În primul rând, este surprinzătoare, aici, aux portes de l’Orient, hărnicia autorului, care a creat o veritabilă cronică politică a anilor prepandemici. Şi nu este (doar) o înregistrare a evenimentelor, ci şi o contribuţie la „înţelegerea unei realităţi care pare din ce în ce mai greu de înţeles” (p. 8). Explicaţiile sunt fatalmente parţiale, căci „cel care studiază politica cu instrumente ştiinţifice este obligat să coboare în arenă, să aplice unele modele explicative unor situaţii a căror succesiune este extrem de rapidă şi pare a nu avea nicio logică” (p. 8). Tentaţia de a renunţa la „modele” e – să recunoaştem! – mare, iar ceea ce îl deosebeşte pe Radu Carp de majoritatea comentatorilor politici este convingerea fermă că, deşi „realitatea politică va fi întotdeauna cu un pas înaintea teoriilor politice”, ele „rămân instrumente utile care ne ajută să facem alegeri raţionale sau să înţelegem opţiunile altora” (p. 14). Sigur, un astfel de discurs nu poate fi atât de spectaculos precum cele care pretind că livrează adevăruri absolute şi că anunţă ce se va întâmpla, dar, după cum se poate verifica istoric, sunt mai aproape de adevăr şi mai utile oricui vrea să înţeleagă, nu doar să privească, evenimentele politice ca pe un spectacol.

Grupate pe teme mari (starea democraţiei în România şi în lume, valul de populisme, minorităţile etnice, religia în spaţiul public, guvernanţa europeană ş.a.) textele acoperă o diversitate de fapte şi idei, din Extremul Orient până în America de Nord, imposibil de prins într-o cronică.

Este notabilă atenţia acordată desfăşurărilor politice din vecinătatea României (grupul Vişegrad, Balcanii de Vest, „vecinătatea estică”). În general, în spaţiul public se vorbeşte puţin şi superficial despre ce se întâmplă în alte ţări. Cele din jur sunt aduse în discuţie doar atunci când se vânează senzaţionalul sau când se fac topuri, bune prilejuri, după caz, de împăunări sau de autoflagelări naţionale. Autorul a reuşit să cartografieze politic zona, punând unul lângă altul elemente de care mulţi dintre cei care îşi spun „analişti de politică internaţională” nici măcar nu au habar. Amintesc, ca dovadă de măiestrie, modul în care sunt analizate acţiunile Rusiei în zona portului ucrainean Mariupol, „jocul consiliilor” pe care îl poate face Vladimir Putin pentru a-şi păstra puterea ori relaţiile Serbia-Muntenegru, având în mijloc două... biserici ortodoxe.

Republicii Moldova îi e consacrat un capitol special, în care, cu un mare efort de concentrare, sunt analizate iţele politice ale ultimilor ani. Chiar la o privire rapidă, ne putem da seama de expunerea la ridicol a multora dintre cei care s-au grăbit să-şi dea cu părerea cu ocazia alegerilor prezidenţiale din toamna lui 2020. Radu Carp are convingerea că dreapta-stânga reprezintă „un clivaj peren (nu doar politic)” (p. 11), le identifică şi acolo unde sunt încâlcite, la partidele populiste, crede că şi în sistemele politice bulversate (Italia, Slovacia) „mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la punctul de inflexiune maximă al fragmentării politice şi se va reveni la modelul tradiţional stânga-dreapta” (p. 70). Totuşi, în ceea ce priveşte Moldova, a afirmat că „clivajul stânga-dreapta este complet irelevant” (p. 134). Urmărind permanent jocul şi încercând să îl prindă într-un model, a ajuns la concluzia că „la Chişinău orice este considerat posibil şi orice este deopotrivă imposibil” (p. 136); evoluţiile politice sunt „extrem de interesante, foarte alerte, aproape imposibil de prevăzut” (p. 165).

Trecând dincoace de Prut, lucrurile apar asemănător şi totuşi altfel: „Dinamica politică internă nu respectă tangenţial regulile de funcţionare a democraţiilor consacrate. Practicile politice consolidate în timp în România nu au întărit instituţiile, ci le-au delegitimat în mod continuu. Nu trebuie să dovedeşti mari subtilităţi intelectuale pentru a înţelege politica autohtonă – totul este, într-o oarecare măsură, predictibil” (p. 107). Despre predictibilitate ar fi multe de discutat, dar nu e locul aici. Radu Carp a analizat profund, recurgând frecvent la instituţii, chestiuni care multora, privind retrospectiv, li se par focuri de paie (de exemplu, cele două referendumuri din 2018 şi 2019). De asemenea, trebuie să remarcăm că, încă din toamna lui 2019, a pus următoarele întrebări legate de votul în „diasporă”: „nu cumva însă vor fi şi candidaţi care vor fi afiliaţi unor partide de orientare anti-europeană?”; nu cumva „alegătorii români din străinătate vor avea opţiuni de vot extrem de diverse, inclusiv extremiste?” (p. 131). În ceea ce priveşte politica externă a României, şi-a exprimat, de multe ori, nemulţumirea, nu neapărat pentru felul în care se fac lucrurile, ci pentru că, adesea, nu se fac deloc. A afirmat că, în plan internaţional, există „domenii oarecum ezoterice pentru România” (p. 95), a constatat lipsa de reacţie a Bucureştiului la încălcarea drepturilor etnicilor români din Ucraina şi, mai general, „lipsa de viziune politică” în relaţia cu ţara vecină. Nici în afacerile europene lucrurile nu par să stea mai bine. La începutul lui 2019, când România prelua preşedinţia Consiliului UE, Radu Carp scria: „De la bun început, această preşedinţie a fost, este şi va fi una a lipsei de priorităţi” (p. 120). Poate cea mai delicată problemă este cea a lipsei de reacţie coerentă faţă de politica rusească. La finalul unui text în care se vorbeşte despre asta, găsim o frază care ar trebui să fie principiul conducător al politicii interne şi externe, dar care, în condiţiile în care România nu reuşeşte să se limpezească (vezi discuţia despre necesitatea unui preambul la Constituţie, pp. 24-25), sună mai curând a wishful thinking: „Interesul naţional nu este imuabil, ci vine din însumarea opiniilor tuturor celor care consideră că au un cuvânt de spus şi doresc să contribuie la conturarea unor politici publice” (p. 261).

Astfel ajungem la ceea ce mi se pare că este baza tuturor scrierilor lui Radu Carp: încrederea în democraţie (nu-mi place să-i alătur niciun adjectiv), ca soluţie a tuturor problemelor politice, inclusiv a propriei eroziuni. E evident că ultimii ani au adus un val de dedemocratizare, că „standardele democratice sunt astăzi diferite faţă de anul 2000” (p. 45), dar asta nu înseamnă că s-a petrecut vreo schimbare esenţială. Să nu ne amăgim că „scăderea gradului de satisfacţie faţă de clasa politică nu ar însemna scăderea gradului de încredere într-un regim politic democratic” (p. 16)!. Experienţa istorică arată că se ajunge foarte uşor la asta şi chiar mai departe... Întotdeauna se revine la democraţie, dar mult mai greu. De aceea, lucrurile nu trebuie lăsate să scape de sub control. „Remedii la actuala neîncredere în democraţie există. Dacă ele vor fi aplicate constant, este posibil să existe şi un răspuns pozitiv la întrebarea dacă actualul val de regres democratic va face loc unei mai mari legitimităţi a democraţiei. Precedentele valuri de democraţie au creat prosperitate şi au asigurat libertatea cetăţenilor. Virtuţile democraţiei sunt neschimbate, trebuie doar expuse aşa cum sunt” (p. 18).