Titlul mi-a venit dintr-o amintire. Acum destui ani, privind de la un balcon din Ohrid peste lac, spre Albania, m-a cuprins mai mult decât oricând neliniştea că, oricâte aş afla şi intui, mereu îmi scapă ceva despre ceea ce numim „Balcanii”. Mi-am dorit atunci să scap de preocuparea pentru această zonă. N-a fost să fie, neliniştea mi s-a mai domolit, cât să mă lase să continui să povestesc, din puţinele pe care le ştiu, unora care nu ştiu nimic şi, mai ales, să-i conving că, de foarte multe ori, când vorbim despre istoria românilor, e bine să ne uităm (şi) spre Sud, Sud-Vest. Mi-e greu să spun de ce, la modul general; prefer să mă limitez la exemple. Am rămas la acest titlu şi pentru că am senzaţia că, în recent apăruta sa carte, istoricul austriac Oliver Jens Schmitt priveşte Balcanii (şi pe istoricii lor) de sus, de la balcon. Nu-i vede foarte bine, dar are o căutătură superioară. Mă rog, senzaţia mea! Îmi asum şi oareşce intertextualitate cu balconul...

Oliver Jens Schmitt a trecut în revistă un secol de istorie balcanică, mergând pe ideea că „nu este pur şi simplu un cumul de istorii naţionale”, ci presupune „compararea consecventă a structurilor” (p. 13). A propus „tratarea Balcanilor ca o unitate de interpretare în scurtul secol XX” (p. 347), într-o „abordare postimperială” (p. 343), urmărind „liniile de continuitate, până acum neglijate”, ce „leagă cele două jumătăţi ale acestei poveşti, care au fost doar aparent despărţite clar de anul 1945” (p. 340). Altfel spus, şi-a propus să arate că, deşi „statele naţionale au vrut să facă uitate imperiile [Austro-Ungar, Otoman, Rus, n. M.G.]” (p. 343), încă avem rămăşiţe consistente de-ale lor. Nu pot să nu fiu de acord. Dimpotrivă, cred că „până acum neglijate” se putea spune în urmă cu 30 de ani. Azi, abordările care ignoră/ neagă legăturile cu ce a fost înainte de 1918 nu mai pot fi luate în serios. Istoriografia nu mai e, nici la noi în Est, aşa naţionalistă ca pe vremuri. De altfel, deşi fără îndoială sunt încă multe aspecte deloc sau puţin abordate, nu aş fi îndrăznit să semnalez atât de des goluri, mai ales nu la care e nivelul bibliografic al lucrării.

Citind cartea istoricului austriac, am avut, pe de o parte, o satisfacţie personală. Cum nu ştiu niciunul dintre „idiomurile balcanice”, sunt nevoit să-mi iau informaţiile despre Balcani prin intermediari, de cele mai multe ori, occidentali. De aceea, mă întreb permanent dacă ce reţin eu pentru a da mai departe e corect şi/ sau relevant. M-am bucurat, deci, să-mi găsesc numeroase puncte comune cu dl Oliver Jens Schmitt, mai ales că avem surse imediate diferite: eu nu mă pot atinge de istoriografia germanofonă, dumnealui nu face nicio referire la Jelavich, S.K. Pavlowitch, Crampton (cu excepţia cărţii despre Bulgaria), Castellan ori Soulet. Mi se pare o confirmare că nu o iau (de tot) pe arătură când vorbesc despre istoria Balcanilor.

Pe de altă parte, m-am cam speriat. Autorul a vorbit mult despre România, unul dintre „cele două mici imperii postimperiale” (p. 161). Îmi place formularea şi o voi prelua, deşi recunosc că îmi vine greu să accept că România interbelică a fost la fel de „compozită” ca Iugoslavia, că „Slovenia fostă habsurgică şi Vardar-Macedonia postotomană din Regatul SCS, iar în România Mare Bucovina fostă austriacă şi Dobrogea postotomană aparţineau unor lumi complet diferite şi nu aveau niciun temei istoric comun” (p. 93). Parcă e o judecată prea tare, parcă nu e chiar acelaşi lucru, dar nu despre asta vreau să comentez. Îmi dau seama că aşa se pot vedea lucrurile de la balcon. Însă, vorbind despre România, istoricul austriac îi permite celui român să îl „verifice”. M-am cam speriat văzând cât şi în câte feluri putem greşi când scriem istorie de la distanţă. Nu am înţeles de ce face atât de uşor afirmaţii pe baza unor surse, onorabile, dar puţine, disparate, alese arbitrar (cel puţin aparent) şi nu întotdeauna relevante pentru chestiunile discutate. Nu vreau să fiu chiţibuşar şi să zic că uniforma FRN era albastră, nu albă, sau că „Statul naţional legionar” a fost proclamat pe 14, nu pe 6 septembrie 1940. Dar să fie adevărat că, în 1918, „Puterile Centrale au împins România spre est, în Basarabia revoluţionară” (p. 60), că „abia odată cu Constituţia din 1923 şi legea din 1924 evreii au primit cetăţenia română” (p. 86), că Regele Mihai „a permis Armatei Roşii intrarea în ţară” (p. 207) sau că „socialistul ţărănist” Groza „a obţinut un sprijin social larg” (p. 208) prin recuperarea Transilvaniei de Nord şi prin reforma agrară? Nu ştiu eu ce rol a avut masoneria în România anilor ’30, poate că „numărul mare de politicieni influenţi (ultra)naţionalişti din loji este izbitor”, dar găsim patru exemple: Argetoianu („eminenţa cenuşie a politicii româneşti”?), Vaida-Voevod, Goga şi Gh. Cuza (p. 107). Ştiind (din documentele publicate de istoricul Stelian Neagoe) cum a fost iniţiat Argetoianu şi cum şi-a luat gradele, mi se pare că toată discuţia asta are, vorba lui Iorga apropo de Bulgaria, ceva „cârciumăresc”. Iar dacă ne uităm la ce scria în Memorii (vol. IX), tabloul apare uşor diferit: o masonerie destul de slabă şi atacată dur tocmai de „(ultra)naţionalişti”. Poate că mulţi sunt surprinşi să vadă scris că „la sfârşitul anilor ’30, şi viaţa politică a României era dominată de miliţiile politice în uniformă”. Aşa zic şi eu, dar nu înţeleg de unde ideile că „violenţa politică parastatală a plecat de la candidaţii Partidului Naţional Liberal, înarmaţi şi predispuşi la violenţe” sau că, în 1934, „Garda a fost interzisă, iar Mişcarea Legionară nu şi-a mai înfiinţat propria miliţie de partid până în 1938” (pp. 109-110). Aproape că nu mai înţelegeam ce s-a întâmplat cu cămăşile verzi în intervalul ăsta, dar, câteva rânduri mai jos, am aflat că au avut ciocniri cu cămăşile albastre („Lăncierii”).

Văzând acestea, nu pot să nu mă întreb, destul de îngrijorat, de câte ori nu suntem în eroare când vorbim despre Serbia, Grecia, Bulgaria etc.? Şi, adunând astfel de mărunţişuri, putem sesiza corect asemănările şi deosebirile dintre ţările zonei, în sensul „unităţii de interpretare”? Iau două exemple! Votul universal, „mai ales în structurile oligarhice anterioare, cum ar fi Regatul Român sau Albania, [...] a fost un şoc pentru elite şi formele politice de organizare ale acestora” (p. 150). Şoc, neşoc, lucrurile nu puteau sta la fel măcar pentru că, dacă România, cu democraţia ei de-a-ndoaselea, fusese o „structură oligarhică”, Albania pur şi simplu nu existase. Plus că nici celelalte state din zonă, care introduseseră formal mai înainte sufragiul universal, nu excelau la capitolul democraţie. Apoi, mai aproape de zilele noastre, „deşi au existat schimbări la vârful statului în Bulgaria şi România în noiembrie-decembrie 1989, structurile de putere comuniste au continuat într-o formă transformată” (p. 203). De acord, dar nu contează deloc că „schimbările la vârful statului” şi „formele transformate” au diferit mult de la un caz la altul? Înlocuirea lui Jivkov cu Mladenov e totuna cu execuţia lui Ceauşescu? Transformarea Partidului Comunist Bulgar în Partid Socialist Bulgar şi integrarea sa în sistemul pluripartidist reprezintă acelaşi lucru cu transformarea FSN, din organ de stat provizoriu, în formaţiune politică?

Încă ceva! În numele „unităţii de interpretare”, trebuie să aflăm că pentru Grecia postbelică a contat mai mult că a fost balcanică decât că a făcut parte din blocul vestic. Nu ştiu ce s-ar crede, dar „graniţa dintre cele două blocuri a determinat dezvoltarea mai puţin decât s-ar crede”. Cum ar veni, n-o fi fost dracul atât de roşu! Până la urmă, ce mi-e Planul Marshall, ce-mi sunt sovrom-urile? Pe aceeaşi pagină vedem că „schimbările nu au fost atât de radicale după ce Grecia a aderat la CEE [1981, n. M.G.]; în schimb, sfârşitul dictaturii [1974, n. M.G.] a adus schimbări semnificative” şi că „aderarea la CEE a oferit ţării un puternic impuls de dezvoltare şi a separat-o din punct de vedere economic şi din punct de vedere al nivelului de trai de vecinii săi de la nord” (p. 347).

Mi se pare că, mai mult decât să prezinte istoria Balcanilor, Oliver Jens Schmitt a vrut să-i dea un sens. Nu mi-e prea clar care şi de ce! Cartea nu se încheie cu concluzii, ci cu un rezumat, pentru ale cărui ultime rânduri simt că am nevoie de explicaţii: „Până la urmă, moştenirea comunismului include şi acele elite din conglomeratul partidului (post)comunist şi serviciile secrete, parţial paramilitare, care în 2019 vor domina părţi mari ale unei regiuni care în multe privinţe nu a depăşit moştenirea imperială – şi, de asemenea, moştenirea celor care, în scurtul secol XX, voiau să depăşească complet imperiile” (p. 348).

Recunosc că n-am citit Hegel, dar cred că oamenii sunt cum îi face istoria şi istoria e cum o fac oamenii.