La începutul anilor 90, în mintea mea, abia ieşită din Povestiri istorice, răul era simbolizat de turban şi de Stahlhelm. O pereche de blugi turceşti şi un casetofon nemţesc mi-au clătinat un pic imaginea, dar cutremurul s-a produs când, într-o discuţie de oameni mari, am auzit: Trebuia să ne ocupe nemţii, nu ruşii!. Am devenit apoi sensibil la referirile filogermane, am început să caut, mai în glumă, mai în serios, să mi se spună că sunt neamţ. Când am ajuns prima dată în Germania, norocul a făcut ca maşina în care mă aflam să rămână în drum; cu trei benzi pe sens, dar drum. Rigolam la gândul că voi vedea spectacolul mecanicului german meşterind la maşina germană. Dar el, investigând rapid, elegant, curat, a zis că nu se poate repara şi că e nevoie de altă pompă de apă. Atunci, auzind înjurături, a ieşit de undeva mecanicul român. L-a gonit bombastic pe cel dintâi şi a rezolvat problema cu un cuţit şi ceva lipicios dintr-un borcan. Mă rog, a rezolvat-o cât să ne târâm până în România. Mai ales după această experienţă, mi-a fost clar că sunt ceea ce s-ar numi un filogerman, fără să percutez însă cu mulţi alţi filogermani.
În Filogermanism fără germani..., Cristian Cercel şi-a propus să contribuie la un discurs critic la adresa filogermanismului, dar care să nu alunece într-un antigermanism pe cât de banal, pe atât de pernicios (p. 242), ceea ce, evident, presupune un vast demers istorico-teoretic.
Autorul porneşte discuţia de la alegerea actualului preşedinte al României (2014) şi ajunge la alegerea actualului primar al Timişoarei, cu un mare, dar absolut necesar, ocol istoric, căci reprezentările pozitive ale germanităţii din România de după 1989 [...] nu au apărut brusc şi din neant, ci au o genealogie mai veche (p. 76).
Fenomenul descris drept filogermanism în România este abordat printr-o adaptare precaută şi contextuală (pp. 32-33) a teoriilor despre orientalism şi esticism ale lui Edward Said şi Larry Wolff, România apărând adesea în autoreprezentări/heteroreprezentări ca un spaţiu al liminalităţii şi al intermediarităţii, nu chiar european, dar potrivit pentru europenizare (pp. 73-74). Astfel, filogermanismul e considerat o afirmare autoorientalizantă şi autocolonizată a unui jind după Europa şi a unei aspiraţii la Europa (p. 69), alteritatea care pare a avea tot ceea ce le lipseşte românilor, tot ceea ce în România este ori absent, ori prezent, dar insuficient prezent: o cultură europeană veche de secole, etică a muncii, spirit antreprenorial (p. 238).
Autorul dovedeşte adesea un admirabil simţ al nuanţelor, al complicaţiilor, şi atrage atenţia că nu avem de-a face cu o realitate esenţială şi invariabilă (p. 65), că totul trebuie contextualizat şi istoricizat. Din păcate, de cele mai multe ori, nu merge cu analiza mai departe, mulţumindu-se, eventual, să trimită la (o vastă) bibliografie. Lasă impresia că expediază destule teme. Spune că lucrurile nu stau chiar aşa şi, în general, cred că are dreptate , dar nu încearcă să arate cum altfel ar putea sta.
Dincolo de formulările sintetic-expresive, la o privire atentă, nu transpar prea multe lucruri noi, iar dincolo de literature review, demersul nu se dovedeşte prea scrutător analitic. E mai curând o colecţie de discursuri implicit sau explicit filogermaniste ale unor români şi de discursuri de promovare a filogermanismului lansate de structuri asociate comunităţii germane din România. Mă întreb dacă acestea sunt relevante/ determinante pentru filogermanismul difuz al unei bune părţi a populaţiei, cel despre care se presupune că a determinat anumite comportamente electorale. Textele entuziaste ale unui scriitor (Mircea Cărtărescu), ale unui politolog (Radu Carp) şi ale unui jurnalist (Longin Popescu) nu mi se par suficiente pentru acceptarea părerii unui sociolog (Florin Poenaru) că votul a şase milioane de români nu a fost unul politic, ci cultural [...]. În ultimă instanţă, a fost un vot antipolitic (p. 138). Cultural, necultural, antipolitic înseamnă întotdeauna politic, chiar extrem politic. La fel, nu văd de ce am admite că articolele din Formula As (poate cel mai important purtător de drapel al filogermanismului românesc de după 1989, p. 183), cu tot impactul pe care săptămânalul l-a avut o vreme, au exprimat sau, cu atât mai puţin, au generat/ potenţat un curent de opinie. Pentru secolele trecute, putem încerca cercetarea mentalităţilor pe baza unor texte, şi pentru că nu avem alte surse, şi pentru că opinia publică era extrem de restrânsă, iar autorilor li se poate presupune sigur, cu prudenţă reprezentativitatea. Pentru zilele noastre, nu are rost să vorbim despre mobilurile cetăţenilor în lipsa cercetărilor sociologice. Nu mai zic nimic de suprainterpretările teoretice de genul liminalitatea identificată de [Maria] Todorova în lucrarea ei cu privire la imaginarea Balcanilor este pusă la lucru în argumentaţia lui [Ioan-Aurel] Pop [în Transilvania, starea noastră de veghe, 2016] (p. 197).
A nu se înţelege că pun la îndoială existenţa unui filogermanism în rândul românilor. Mi se pare evident că germanitatea este învestită, cel puţin declarativ, cu virtuţi precum seriozitatea, ordinea, hărnicia, spiritul întreprinzător etc. Îndrăznesc să speculez istoric, în ton cu autorul, că, dincolo de discursurile politice, admiraţia vine din observarea de către români, vreme de secole, a unei comunităţi diferite etnocultural, cu nivel de trai superior şi cu potenţial redus de conflict. A fost valabil şi sub stăpânirea austriacă/ austro-ungară şi sub cea românească, când, spre deosebire de maghiari, germanii erau asociaţi unui stat de neam care nu era perceput ca un pericol la adresa (integrităţii) României. Ba chiar, la un tragic moment dat, a fost un stat cu care românii trebuiau să se pună bine. Cu excepţia unei paranteze, de asemenea tragice, situaţia s-a perpetuat până azi. Faptul că, după 1990, comunitatea s-a redus masiv, România rămânând fără germani este, de fapt, prielnic filogermanismului. Hrănit acum exclusiv din discursuri mnemonice, cum zice Cristian Cercel, şi/ sau politice, este ferit de riscul contactului direct şi, deci, al dezamăgirii şi al conflictului. Lipsa fizică a obiectului admiraţiei poate intensifica admiraţia. Dar, repet, toate acestea sunt speculaţii. Oricât de cinic ar suna, reţin spusele unui sas (dr. Emil Fischer), dinainte de Primul Război Mondial, citat de autor: e de la sine înţeles că [germanii] vor fi un exemplu de urmat doar atât timp cât nu devin români (p. 74). Or, nemaifiind în România, nu mai au cum să devină români.
Am însă semne de întrebare legate de consistenţa şi consecvenţa filogermanismului românesc. În primul rând, pentru că am senzaţia că germanitatea e conotată nu doar pozitiv, ci şi minimalizator negativ, după context, că admiraţia e cumva dublată de dispreţ: neamţul ştie să facă o treabă, dar nu ştie să se descurce, e serios şi harnic, dar e... Tot aşa cum, vorba filmului, ăl mai prost om din lume e americanu, la care, de asemenea, găsim atâtea de apreciat. Oare ne-ar trebui o civilizaţie ca în Germania nu e cam ca ne-ar trebui o tiranie ca în Rusia? Nu cumva avem de-a face cu un filogermanism ŕ la légčre? Doar întreb. Cred că orice discuţie legată de valori, în general, şi în aria noastră culturală cu atât mai mult, are nevoie de o doză de scepticism. Trebuie pregătite nişte semne de alteraţie pentru cazurile de oportunism, bonton, inerţie ş.a. Cristian Cercel chiar a notat, fără a insista, că, la începutul anilor 90, era observabil că discursurile contextual germanofile ale autorităţilor române erau departe de a fi dublate de măsuri politice şi legislative adecvate, având, de fapt, un rol instrumental în relaţia importantă atât pe plan politic, cât şi pe plan economic dintre România şi Republica Federală a Germaniei (p. 130). Mai încolo, apropo de declaraţiile unui ministru român de externe, a vorbit de percepţia conform căreia discursurile despre germanitate în România pot fi instrumentalizate pentru a afirma o identitate europeană şi pentru a atinge anumite obiective politice concrete (p. 164). Pentru a nu fi suspectat de partizanat, precizez că am aceeaşi impresie şi în privinţa raportării românilor la francofonie.
Am spus la început că mă consider ceea ce s-ar numi filogerman. Evident, nu mă dezic acum, deşi aş prefera să nu se mai numească. Ştiu că identităţile se construiesc (şi) prin raportare la celălalt, dar parcă un pic de autonomizare a valorilor n-ar strica. Cred că tendinţa de a le asocia etnocultural denotă o relativizare păguboasă. O simplă etichetă nu poate crea realitatea pe care e menită să o exprime, dar poate descuraja eforturile pentru a o crea. Nu am cum să nu mă gândesc la boierii olteni care, în vremea stăpânirii austriece, s-au grăbit să îşi pună particula von înaintea numelor.