La mai bine de trei decenii de când poza lui Ceauşescu a fost ruptă din manualele şcolare şi la mai bine de două decenii de la apariţia manualelor alternative, încă se mai aud întrebări de genul: nu-i aşa că istoria e altfel decât se învaţă la şcoală?. Sunt, de fapt, pseudo-întrebări, expresii ale convingerii că există o istorie oficială şi una adevărată. Cea dintâi există şi la noi, ca peste tot, chiar dacă nu mai e prinsă în stavilele ideologice, juridice şi retorice de altădată şi, de aceea, de multe ori, e greu de identificat. Cea de a doua e presupusă de fiecare în funcţie de predispoziţiile şi/ sau idiosincraziile sale. Până la urmă, istoria adevărată e, pentru fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, cea pe care ne convine să o auzim. Dacă spui cuiva că istoria poate fi în multe feluri, poţi fi etichetat în... multe feluri.
Totuşi, în ultimele decenii, românii au evoluat. În structura lor psihică (p. 249) s-au produs multe şi mari schimbări. Gândirea istorică a devenit mai flexibilă. Dincolo de transformările politice, economice, (macro)culturale, cred că trebuie recunoscute meritele câtorva intelectuali iertaţi clişeul! care au reuşit să ofere demonstraţii de abordare dezinhibată a trecutului, accesibilă unui public mai larg decât cel al specialiştilor din domeniile lor, fără însă a deveni intelectuali de estradă. Au contribuit şi contribuie la diminuarea reziduurilor şi a inerţiilor. Astăzi, în plus, mi se pare că opun rezistenţă tendinţei, tot mai puternice în mediile academice româneşti, de a scăpa de povara libertăţii prin asumarea unor servituţi teoretico-metodologice, dintre cele mai bizare şi, adesea, contraproductive. Pe o listă scurtă, i-aş reţine pe Lucian Boia, Eugen Negrici şi Andrei Oişteanu. Dacă în privinţa primilor doi nu e loc de ezitări în asocierea cu un domeniu tradiţional, lui Andrei Oişteanu i se pun etichete diverse, dar, cred, insuficiente precum antropolog, etnolog, istoric al religiilor şi al mentalităţilor. Zic, fără să trag vreo spuză, că istoric, pur şi simplu, ar fi cel mai potrivit, căci din cărţile sale, Imaginea evreului în cultura română, Narcotice în cultura română, Sexualitate şi societate (pentru a le enumera doar pe cele mai cunoscute în România), am văzut în câte feluri se poate scrie istorie.
Vedem şi mai bine din eseurile cuprinse în Moravuri şi năravuri, în primul rând datorită varietăţii subiectelor abordate, de la aparente frivolităţi precum datul în stambă şi frecatul mentei, măşti & sulimanuri, jalba-n proţap şi paiele-n cap, trecând prin exotisme indigene precum blajinii ori găgăuzii, până la chestiuni grave: disputele teologice medievale, situaţia evreilor din România, bibliocidul. În fond, istoricul se aseamănă cu jurnalistul în nevoia de a sesiza acele chestiuni deopotrivă importante şi interesante. Treaba sa e însă mult mai dificilă, căci, spre deosebire de cel din urmă, trebuie să se raporteze atât la prezent, cât şi la trecut. Cred că, dincolo de seducerea/ convingerea cititorului, marea satisfacţie vine atunci când şi alţi istorici se apleacă asupra unui subiect şi îţi recunosc pionieratul. Reţin un singur exemplu. Cele două texte despre duel şi onoarea masculină la români, din cartea de faţă, îşi au originile într-un articol apărut, în 2005, în România literară. Între timp, istoricul ieşean Mihai Chiper a publicat un remarcabil volum consacrat în totalitate duelului (Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români, Humanitas, 2015), în a cărui deschidere a menţionat: Indiscutabil, cel mai mare ecou istoriografic în deceniul trecut l-a avut cercetarea lui Andrei Oişteanu [...]. Prin referinţele erudite despre reflectarea duelului în literatură, prin uşurinţa conceptualizării şi a sintezei, Oişteanu a trezit interesul faţă de subiect, altfel frecventat întâmplător. Este primul autor preocupat să analizeze in extenso acest fenomen... (p. 22).
Toate subiectele spun câte ceva deşi e periculos să încercăm concluzii apăsate despre istoria mentalităţilor şi pot fi legate, în moduri surprinzătoare la prima vedere, de istoria mare, statocentrică, pe care, de regulă, istoriografia o abordează abrupt, cu un instrumentar nu prea fin. Remarcabilă mi se pare, în primul rând, grija pentru cuvinte, pentru încărcătura lor istorică, pentru valoarea lor, dacă nu de surse, măcar de ponturi pentru cercetarea trecutului. Când vine vorba despre conotaţiile culinare ale puterii şi corupţiei, avem un adevărat spectacol lexical, căci coordonatele culinare ale identităţii au intrat în folclorul ludic, cvasidadaist: Ca şi în cazul carnasierelor, «ciolanul» puterii se dobândeşte în urma unei încăierări, în urma unei înfruntări electorale. E o competiţie în cadrul căreia se «mănâncă rahat» şi «se vând gogoşi» sau «se împart (covrigi) braşoave» unor sărăntoci «fomişti», unor «fripturişti», unei mulţimi de «linge-blide», de «maţe-fripte» şi de «foame-n gât»: «drojdia societăţii». «Bogatul nu crede săracului şi sătulul nu crede flămândului» (pp. 40-41). Ludicul e înşelător şi, dacă te laşi furat, ajungi pe nesimţite în pânzele albe. Pentru a avansa, Andrei Oişteanu s-a sprijinit pe o bibliografie vastă, de la cronici medievale până la publicistică de actualitate. Naturaleţea este admirabilă, povestea pare să crească firesc, dar ar fi o naivitate să credem că asta este istoria. Nu trebuie să scăpăm nicio clipă din vedere că istoricul are pâinea şi cuţitul, că, în funcţie de ce şi cum alege el, în funcţie de cum focalizează, luminează, montează, istoriile pot arăta într-un fel sau altul.
De multe ori, în istoriografie, evoluţia istorică apare ca o înşiruire cronologică de tablouri statice, între care sunt mai degrabă presupuse decât ilustrate legăturile de cauzalitate. Andrei Oişteanu a reuşit să treacă de acest nivel, asamblând informaţiile şi, fatalmente, speculaţiile astfel încât să creeze un angrenaj de roţi dinţate care se învârtesc. Vedem astfel că, aşa cum a precizat autorul, apropo de dihotomia stânga-dreapta, termeni aparent invarianţi s-au modificat în timp atât de mult, încât uneori au devenit propriul lor contrariu (p. 129). Aici, nu-mi pot reprima o observaţie: aşa cum, în secolul al XIX-lea, înlocuirea vestmintelor largi şi flotante, turceşti, cu hainele nemţeşti a vindecat la români trândăvia corpului, făcând trecerea de la statismul oriental la mobilismul occidental (p. 17), un secol şi jumătate mai târziu, în cultura hip hop, tocmai şalvarii, tricourile şi bluzoanele largi au favorizat, chiar şi în România, spectaculoasele dansuri freestyle şi de ce nu? libertăţile de exprimare din muzica rap. Ca o ironie a istoriei, se întâmpla cam în vremea când Andrei Oişteanu scria: Dacă tinerii români au ajuns să danseze pe manele în discoteci [...], s-ar părea că războiul cu otomanii este pierdut (p. 73).
Partea frumoasă a tuturor discuţiilor din această carte e că, nicio clipă, nu se induce impresia că ele ar putea fi închise. E loc de noi şi noi discuţii, în funcţie de ceea ce atrage atenţia fiecăruia, de curiozităţi, predispoziţii, manii etc. În ceea ce mă priveşte, m-aş opri asupra a două chestiuni punctuale, una lejeră şi una gravă: mitocănia şi antisemitismul. Mai întâi, într-o odaie modestă de mahala, în 1880, slujnica Safta îi spunea conului Leonida că trasul cu pistolul, la chefuri, e un obicei mitocănesc. Putem crede că, în acei ani, mitocan însemna doar locuitor al unui mitoc/ mahalale, că nu însemna (încă) un individ cu apucături vulgare. Cu alte cuvinte, că nu avea conotaţiile peiorative pe care le-a căpătat mai târziu (p. 80)? Aş zice că nu, dacă mă gândesc că, un an mai devreme, dintr-o odaie de mahala, jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu auziseră glasul Ziţii: Mitocane! pastramagiule! la poliţiune!.
Apoi, Andrei Oişteanu este unul dintre autorii cărora le datorăm mult în ceea ce priveşte cunoaşterea antisemitismului din spaţiul (cultural) românesc. Contribuţii pe această temă sunt multe (destule chiar anul acesta, la comemorarea a 80 de ani de la nenorocirile antonesciene), dar, cu părere de rău, constat că mulţi cercetători nu sunt prea atenţi la nuanţe. Andrei Oişteanu este o remarcabilă excepţie. Am avut însă impresia că tocmai această grijă faţa de nuanţe îl face, uneori, prea blând. Îmi permit să fiu mai evreu decât rabinul. Sunt de acord că adoptarea faimosului articol 7 din Constituţia de la 1866 a fost o decizie politică, cu rădăcini economice (p. 229), dar nu e suficient să ne oprim la economie. Când citesc însă că evreofobia lui Eminescu are motivaţii economice, nu rasiale sau religioase (p. 232), ridic din ambele sprâncene, şi separat, şi împreună, pentru că: (1) e o scuză prea des invocată de/ pentru mulţi antisemiţi; (2) la Eminescu se pot găsi destule ieşiri biologist şi/ sau biblic rasiste; (3) cred că antisemitismul nu poate avea, în nici un fel, motivaţii (vedem [şi] din această carte că poate exista chiar în lipsa evreilor), ci doar rădăcini. Şi nu am scris asta în speranţa că voi figura, vreodată, în companie măgulitoare, pe vreo listă de intelectuali români filosemiţi nici nu înţeleg de ce, dacă există antisemiţi, ar trebui să îi etichetăm pe cei, pur şi simplu raţionali, ca filosemiţi.
M-aş înscrie doar într-o listă, pe care o doresc cât mai lungă, de români cărora Andrei Oişteanu le-a deschis mintea.