Sunt un cititor împătimit şi, cred, psihanalizabil, de scrieri diaristice şi memorialistice. Trebuie, totuşi, să îmi recunosc o oarecare „nepotrivire”, tematică şi stilistică, cu însemnările „cucoanelor”, începând cu acelea ale Reginei Maria. Citesc, dar mai în dungă şi mai pe la suprafaţă. Cum ar veni, argetoianist fiind, palpit mai greu la cele sufleteşti. Nu cred că asta are de-a face cu misoginia. Honi soit qui mal y pense!

Ei bine, jurnalul Simonei Lahovary, apărut recent prin strădania doamnei Georgeta Filitti, este o încântare. Am abordat masivul prim volum „prin învăluire”, mai ales că şi editoarea a precizat în prefaţă că „mărturiile pot fi coroborate profitabil cu alte două surse similare” (p. 10), adică Însemnările zilnice ale Reginei Maria (din care a apărut recent şi volumul aferent anului 1929, datorat tot doamnei Filitti) şi Memoriile/ Însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu. Ar mai fi şi altele, dar nu e loc aici de lecturi încrucişate. Însă de la o consultare a lui Argetoianu nu m-am putut abţine. „Simky Lahovary” – înainte de Război, una dintre „leoaicele” Bucureştiului – îi apare „Conului Costică” mai mult decât o „damă de onoare”, „de corvoadă cu schimbul” în preajma Reginei şi a fiicelor sale. Era „confidenta cea mai intimă”, „inteligentă, în curent cu toate gândurile Reginei”, la care putea apela cu încredere pentru audienţe ori intervenţii la Cotroceni. Ştiut fiind cum se raporta cinicul politician la oameni, în general, e surprinzător să îl vezi profund mişcat la moartea doamnei Lahovary (1936), pe care ajunsese să o considere prietenă, „femeie inteligentă şi plină de viaţă”, care „n-a lăsat niciun vrăjmaş pe acest pământ”. Cel mai probabil e o exagerare maliţioasă, ca atâtea altele, dar nu pot să nu notez: „N-am văzut atâtea [flori] nici la înmormântarea lui Duca […], nici la a lui Ionel Brătianu, nici la a Regelui Ferdinand”.

Cum să nu fiu curios, prin urmare? După câteva pagini, mi s-a făcut jenă că fusesem neîncrezător şi avusesem nevoie de referinţe pentru a mă hotărî să citesc. Traducătoarea a avertizat de la început că Simona Lahovary, „ea însăşi cu pretenţii literare”, o privea „pieziş” pe verişoara sa Martha Bibescu, „confirmată ca scriitoare şi laureată la scară internaţională” (p. 10). Citind jurnalul, vedem că îi putea invidia succesul, nu şi talentul. Însemnările sale sunt atât de frumoase încât, fără să îmi dau seama, am ajuns să parcurg, cuvânt cu cuvânt, descrierile de călătorie (Franţa, Italia, SUA şi Canada, Cipru, Egipt ş.a.), la care, de regulă, rup ritmul lecturii – aşa am făcut, recunosc, în cazul călătoriei în Egipt a lui Argetoianu.

Paginile de jurnal sunt (şi) despre sine. „Femeia inteligentă şi plină de viaţă” sau „micuţa, rotofeia şi vesela doamnă de onoare Simky Lahovary” (Hannah Pakula) se arată adesea altfel: „În general, sunt veselă, în vervă, când întâlnesc lume – ea nu ştie lupta mea permanentă împotriva tristeţii” (p. 304). Dar dacă veselia este îndoielnică, inteligenţa, în niciun caz. E mereu vie, ilustrată în primul rând prin ironia permanentă, uneori mai dură, alteori mai fină, chiar când vine vorba de propria persoană: „Spirit prea critic, sensibilitate zadarnică – şi un ficat bolnav. Nu-mi fac iluzii în legătură cu motivele: bila a stat la baza multor melancolii romantice, ignorată sau nemărturisită” (p. 312).

Dramatic-ironic, aşa cum şi-a pus cea mai mare parte a vieţii în serviciul altora, şi jurnalul său este citit, după aproape un secol, pentru a afla lucruri despre alţii. Pare să fi fost conştientă de asta, exprimându-şi regretul faţă de „lenea oamenilor de a vorbi”, gândindu-se la „ce vedem din viaţa altora şi ce este aceasta cu adevărat” (p. 246), constatând că „adevărul are viaţă grea pe lângă mai-marii lumii” (p. 172). Nu-mi pot reprima gândul că, dacă şi-ar fi aranjat singură publicarea, ar fi eliminat tot ce e personal. A scrie pentru istorie i se părea la fel de important ca a acţiona la un moment dat. Cred că se vede asta din reacţia – dură, nedreaptă, pornită poate dintr-o invidie – la apariţia Notelor politice ale lui Al. Marghiloman. I se pare că în scris acesta şi-a pierdut anvergura, că „moştenitorii nu i-au putut face un serviciu mai prost decât publicându-le în întregime, l-au îngropat a doua oară pe acest om mort. De data aceasta, piatra este prea grea pentru înviere” (p. 191). Sigur, în cazul doamnei Lahovary, apariţia jurnalului nu poate fi decât o punere în lumină a autoarei, oricât de discretă ar rămâne ea.

Pornirea firească este de a citi însemnările doamnei de onoare pentru a afla lucruri despre Regină, care, la fel de firesc, se află în centrul poveştii. După cum observa doamna Georgeta Filitti, „caracterizarea reginei este nuanţată la nesfârşit” (p. 10). E un „curios amestec” de inteligenţă, farmec, lipsă de realism, ignoranţă, impulsivitate, generozitate, „lipsă categorică de hotărâre” (p. 365), „copil răsfăţat” (p. 445) etc. Din punctul meu de vedere, cel mai important este că loveşte în mitul rolului său politic determinant, născut în epocă şi perpetuat, probabil, încă multă vreme de acum încolo. Regina a intrat, e adevărat, uneori, în combinaţii politice, dar nu au fost neapărat ale sale şi nu întotdeauna au reuşit. Mult mai interesant mi se pare portretul filigranat al complicatului personaj Ferdinand, pe care doamna Simky Lahovary arată că l-a cunoscut bine şi lasă de înţeles că l-a cunoscut mai bine decât arată. Notez doar că, la moartea Regelui, a lăsat să scape un „Bietul Nando, adio...” (p. 214), asta în condiţiile în care i-a semnalat Reginei existenţa unor scrisori în care Martha Bibescu îl tutuia. În rest, autoarea şi-a exprimat în repetate rânduri simpatia faţă de micul Principe/ Rege Mihai şi Principesa Elena, dispreţul pentru Principele Nicolae, i-a cântărit bine calităţile şi defectele lui Carol. În ansamblu, a remarcat că „viaţa la Curte nu stimulează mintea, prea multe aşteptări, timp pierdut, politeţuri” (p. 132), „cuvântul englezesc slack se potriveşte cel mai bine atmosferei de aici – mai ales din punct de vedere intelectual” (p. 393). Şi, într-una din multele formulări senzaţionale, cu valabilitate perenă: „... regalitatea acţionează ca un magnet asupra grotescului. Toţi tipii ridicoli se înghesuie spre ea – în proximitatea Curţii parcă ai fi în culisele unui teatru de marionete” (p. 136).

Cel mai mult m-au interesat detaliile despre viaţa politică din acele vremuri multilateral agitate, cu renunţarea la Tron a lui Carol, moartea Regelui şi a lui Ionel Brătianu, schimbările de guvern, Regenţa, „Restauraţia”. Aici, mult prea încrezătorul în sine Argetoianu a greşit luând de bune alinturile doamnei Lahovary şi scriind: „Nici o mirare că nu mai pricepea nimic. În politică – care nu o interesa – Simky urma orbeşte indicaţiile lui Barbu Ştirbei, şi Barbu Ştirbei tulbura apele ca să poată pescui mai lesne...”. Simky era extrem interesată de politică, înţelegea multe lucruri, avea comentarii punctuale pătrunzătoare, dar, spre deosebire de el, nu se hazarda în scenarii. E adevărat, nici nu avea nevoie, netrebuind/ nedorind să acţioneze. Ţinea socoteala întâmplărilor şi a vorbelor, mergând uneori la nivel mai adânc, până la a cunoaşte conţinutul unor proiecte legislative. Cât despre Barbu Ştirbey, căruia în epocă i se crease impresia de combinator/ conducător din umbră, răs-perpetuată de istorici, el apare, într-adevăr, ca figură dominantă a cercurilor din jurul Tronului, cu autoritate, încredere, informaţii, relaţii şi pârghii de acţiune, dar departe de a fi atotputernic şi nu scutit de ironii. Uneori, nu pare să fi fost mai iniţiat/ implicat decât doamna de onoare, iar în vara anului 1927, când, în condiţii încă neclare, a preluat pentru foarte scurtă vreme guvernarea, imaginea care i se creează este cea de... „raţă”. Autoarea vorbea cu mulţi politicieni despre subiectele la ordinea zilei, figura cea mai proeminentă fiind chiar cea a lui Argetoianu, numit familiar „Baba”, în ale cărui abilităţi avea încredere. Îl vedem discutând cu Brătianu şi recunoscându-şi, convivial, unul altuia, erorile, acţionând cu „cinismul său caraghios” sau „descurajat şi îngrijorat”, după revenirea lui Carol, pentru că „Regele nu face nimic din ce ar trebui să facă” (p. 507). Din jurnal, nu lipseşte niciunul dintre politicienii de vârf: Averescu, „cu firea lui sucită de ţăran” (p. 128), Maniu, căruia „semnele exterioare de autoritate îi lipsesc, ca şi prestigiul” (p. 249), dar e om serios, Iorga, „ale cărui stări de spirit răuvoitoare sau binevoitoare sunt atât de uşor de stârnit, cu gesturi mărunte care să-i flateze vanitatea” (p. 369) ş.a. O menţiune specială pentru cineva care avea să păşească pe scena mare în deceniul următor: un prefect de Argeş care dăruia unei italience un kitsch, „o strachină de îţi vine să urli”. Doamna Lahovary nu avea să afle niciodată că a mai ironizat un (viitor) prim-ministru: „Prefectul acesta se numeşte Călinescu – şi Armand!” (p. 351).

Găsim condensată în jurnal o uriaşă cantitate de informaţie şi nicio încercare de a explica desfăşurarea evenimentelor. E încă o dovadă de inteligenţă a autoarei. Dacă ar fi dorit asta (cum a dorit Argetoianu), ar fi fost mult mai puţin credibilă. „Găzduită în imprevizibil, locuiesc în neverosimil” (p. 370), scria apropo de Castelul Bran. Dar formularea se potriveşte şi în privinţa contextului politic, cu întâmplări surprinzătoare, planuri diverse, adesea nerealiste, politicieni acţionând fie ezitant, fie pripit, de foarte multe ori contradictoriu, zvonuri, bârfe, secrete.

Pentru cineva preocupat de România interbelică, mărturia doamnei Simona Lahovary e foarte importantă şi captivantă, dar, parcurgând-o, există un mare risc de descurajare. Cum să te descurci în asemenea hăţişuri istorice?