Poate părea o banalitate să spun că nu îmi plac războaiele, dar nu cred că e. Atâta vreme cât nu-i afectează direct şi/ sau evident, multora le plac. Dacă sunt trecute, cu atât mai bine: pot alimenta, fără prea mare grijă pentru disonanţe, o gamă largă de retorici, de la împăunarea naţionalistă până la inocentul (?) gossip istoric. Preocupat mai degrabă de societate şi politică, mult timp mi s-a părut că istoria românilor, cel puţin aşa cum se prezenta publicului larg şi, în special, la şcoală, era prea militarizată şi, de aceea, contrar intenţiilor, prea puţin... instructivă. Nu că aş şti dacă/ ce se poate învăţa din istorie, dar nu văd cu ce poate rămâne în minte un om dintr-o înşiruire de „operaţiuni militare”, ai căror protagonişti sunt fie agregaţi în statistici tragice, fie izolaţi în panteon. Naraţiunea dominantă multă vreme abstractiza şi mitiza războiul, îl rupea de lume, îl debranşa de la istorie tocmai pentru că pierdea din vedere omul cu toate ale lui.

În ultimii ani, cu ocazia centenarului Marelui Război, au mai ajuns şi pe la noi, dinspre Vest, preocupările pentru viaţa în tranşee, „frontul de acasă”, prizonierat ş.a. S-au (re)descoperit multe mărturii (o listă găsim chiar la Adrian-Silvan Ionescu, în prefaţa primului volum despre care vom vorbi, pp. 18-19). Perspectivele istoricilor s-au diversificat.

Îmi dau seama că, vorbind despre ce a fost acum mai bine de un secol, orice referire la ceea ce se întâmplă în zilele noastre e deplasată. Dar, evident, de aici mi-a pornit atenţia asupra a două cărţi apărute recent. Ambele arată că, aşa cum scria istoricul Daniel Cain (citat şi de Cristian Constantin în introducerea celui de al doilea volum, p. 32), „războiul are mai multe feţe”. Din nou, poate părea o banalitate, dar, adesea, captivaţi de cele mai vizibile şi, de regulă, mai dramatice feţe, ignorăm multe altele. Orbiţi de negru, nu mai vedem nuanţele de cenuşiu.

Constantin Ionescu a fost un avocat craiovean, fost magistrat, bunicul istoricului care acum i-a publicat însemnările. Sunt amintirile unui „om discret şi fără veleităţi de autor”, scrise într-un lagăr german, „pentru a-şi umple timpul cu o activitate plăcută”, şi păstrate apoi „aproape în secret pentru propria rememorare a acelor zile de restrişte” (p. 17). Poate tocmai pentru că nu avea veleităţi a lăsat un text fluent, fără înflorituri, atent la detalii aparent mărunte, notând inclusiv liste de preţuri. Pe alocuri e pigmentat cu un umor natural, oltenesc, în contrast cu deznădejdea nedisimulată.

Ionescu a participat mai întâi, ca locotenent, în 1913, la campania din Bulgaria („dar nu campanie, ci mai mult o manevră”, p. 51), apoi, în 1916, căpitan deja, a fost mobilizat şi i s-a dat comanda unei baterii, pe care a pus-o la punct („îmi aranjez bateria, o echipez, aranjez atelajele împerechind caii bătrâni şi cei mai mulţi orbi”, p. 54) şi cu care a colindat vreme de trei luni prin sudul României, între cele două fronturi. Până când, la Ciorani (Prahova), „tot satul l-au înconjurat nemţii în seara de 27 noiembrie 1916 [...]. Ne-a prins ca în clupsă, dar netrebnicul de maior pe noi ne-a lăsat în voia Domnului şi el a fugit” (p. 74). Ca prizonier, în februarie 1917, a fost dus în lagărul din insula Dänholm (Marea Baltică). Relatările de aici sunt puternic impregnate de suferinţa autorului, dar din ele răzbate o discrepanţă între felul în care judecă lucrurile şi cel în care descrie condiţiile de detenţie, nici pe departe atât de dure pe cât s-ar aştepta cititorul de azi şi pe cât au îndurat alţii, după cum se va vedea mai jos. Chiar editorul a precizat, în prefaţă, că în alte mărturii despre acest lagăr „este descrisă viaţa idilică, ca o vacanţă într-o staţiune balneară” (p. 27). De fapt, căpitanul Ionescu era chinuit, pe de o parte, de dorul familiei, iar pe de alta, de mâncarea proastă – pe care, deşi recunosc că aş fi detestat-o, nu o pot considera execrabilă. Pentru mâncare a găsit olteanul o soluţie de avarie, pentru dor, nu: „Mi-am cumpărat [undiţă] şi vânam pe fiecare zi câte 8, 9, 10 peşti […]. Stam singur pe malul mării cu undiţa afundată şi cu ochii pe plută, să vedem când dă peşte în undiţă, şi cu gândurile departe la Craiova, la scumpele mele iubite Zaha şi fetiţe” (pp. 80-81). După o trecere prin lagărul (cu condiţii mai bune, dar mâncare tot proastă) de la Krefeld, Ionescu a fost eliberat, în noiembrie 1917, prin mijlocirea celebrului colonel dezertor Alexandru Sturdza, care umbla prin lagăre pentru a-i convinge pe prizonieri să revină în ţară şi să lucreze cu autorităţile de ocupaţie. Ca istoric serios, Adrian-Silvan Ionescu admite că înaintaşul său nu a avut tăria de a se înscrie printre cei, puţini de altfel, care au refuzat compromisul. Îl putem credita, prin urmare, atunci când spune că nu se cunoaşte ce a făcut în 1919. Cert este că, după război, nu pare să fi avut neplăceri pe motiv de colaboraţionism. Avea să le aibă, din alte motive, după instaurarea comunismului, căci a trăit până în 1963.

*

În noiembrie 1917, când Constantin Ionescu se întorcea acasă, drama celuilalt autor al nostru era abia la început. Petre Gr. Ionaşcu era un tânăr de 25 de ani din Brăila, gazetar (publicase, în 1916, ziarul filoantantist Drepturile), funcţionar public şi, în ultima vreme, patron de brutărie. Multe din biografia sa au rămas necunoscute; nu e clar, de exemplu, de ce nu fusese mobilizat, probabil pentru că avea în întreţinere o familie numeroasă. Chiar în oraşul ocupat de nemţi, aflat în zona de operaţiuni, la câţiva kilometri de front şi neferit de obuze, viaţa sa avea ceva din Caragiale. Cu precizarea că, în complicitate cu alţi cunoscuţi, ascundea un grup de ofiţeri evadaţi din lagărele germane, care se pregăteau să treacă în Moldova. De aici i s-a tras. S-a dat de gol, în faţa unui amic gazetar, ajuns comisar de poliţie, sub nemţi. Momentul are ceva de comedie franţuzească de război: „Ţuica însă se isprăvea, băusem toată sticla şi aveam, fireşte, chef de vorbă” (p. 61). Ca element periculos, a fost trimis în domiciliu forţat la Râmnicu Vâlcea şi, dincolo de grija pentru cei de acasă, s-a simţit ca la staţiune în „oraşul acela din creştetul munţilor” (p. 76). Nu a durat mult. A fost luat de acolo şi judecat ca „Sigurantz-Agent”, cap al unei presupuse reţele de spioni de la Dunărea de jos. După mărturiile autorului, afacerea ar fi fost cu totul inventată de un poliţai german care voia să îşi impresioneze superiorii. Din textul unei alte participante le evenimente, Stela Popovici, anexat la actuala ediţie, ne dăm seama că o fărâmă de adevăr ar fi putut exista. Cum-necum, Ionaşcu, alături de alţii, a primit condamnarea la moarte, comutată apoi în 10 ani detenţie, a fost închis în condiţii grele la Brăila şi Bucureşti, apoi, îmbolnăvindu-se grav de inimă, a fost trecut într-un spital penitenciar. Nu a reuşit să scape, deşi intervenţiile în favoarea sa au ajuns până la prim-ministrul Marghiloman. În iunie 1918, după ce România semnase deja pacea, a fost transferat în închisoarea sileziană (cu regim celular) de la Gross-Strehlitz, numită „labirintul morţii”, căci „de 35 de ani era construită închisoarea şi din ea se eliberaseră foarte puţini”. Relatările de acolo sunt asociate în imaginarul de azi mai degrabă cu Al Doilea Război Mondial: „Din cei peste 500 de condamnaţi care populau închisoarea, majoritatea erau condamnaţi politici străini [...]. Unii dintre ei erau închişi acolo încă din primul an al războiului, dar nu mai erau oameni. Cei mai mulţi erau tuberculoşi, epileptici şi idioţi”, „cei mai mulţi mureau în celulele arest din subterană, bătuţi, strânşi în fiare, înfometaţi, îngheţaţi etc.”, „în fiecare zi tâmplăria lucra la sicrie” (pp. 125-126). Hrana „insuficientă şi chinuitoare” (evident, mult mai proastă decât în primul caz) e şi la Ionaşcu un laitmotiv: „la prânz am primit un castron cu nişte ierburi fierte. Un fel de mâncare cu care se hrănesc la noi puii de raţe”, dar „cu mâncare de frunze amestecate cu pământ m-am deprins şi [...] o înghiţeam în iuţeală după ce aşteptam cu nerăbdare s-o capăt” (p. 129).

A fost eliberat în noiembrie, la câteva săptămâni de la încheierea armistiţiului general, asta ca să vedem, o dată în plus, că marile jaloane cronologice pot fi înşelătoare în istorie. S-a întors acasă, şi-a reluat activitatea jurnalistică, dar, la începutul lui 1920, boala de inimă i-a fost fatală.

Spre deosebire de Constantin Ionescu, Petre Gr. Ionaşcu şi-a scris „romanul autobiografic” (mai degrabă un reportaj, mâna gazetarului antrenat simţindu-se permanent) cu intenţia clară de a face cunoscut publicului ce i s-a întâmplat. L-a publicat în 1919, la Brăila, dar, în vertijul anilor interbelici, a fost uitat şi aşa a rămas până de curând.

Sunt doar două poveşti „despre trădare, patriotism, solidaritate umană, cruzime şi dragoste în vremuri grele” (Cristian Constantin). Toate acestea şi multe altele se pot îmbina în moduri inimaginabile. Deşi e în firea omului să reducă lucrurile la o formă confortabilă moral/ intelectual, trebuie să ne gândim mereu că diversitatea dramelor e infinită, să încercăm să nu pierdem cu totul individualul în umbra colectivului. Altfel, empatia rămâne doar un concept.