Că Robert Şerban este un maestru al interviului ştiam de mult. Până la recentul volum de convorbiri cu Dorin Tudoran însă nu-mi dădeam seama cât de mare maestru! Acum, îndrăznesc să-l consider un veritabil anchetator, unul care poate interoga eficient cei mai reticenţi interlocutori. Un sfat pentru toţi cei care au lucruri de ascuns ar fi: nu vorbiţi cu Robert Şerban mai mult de un sfert de oră!
Nu că Dorin Tudoran ar fi avut ceva de ascuns, dar, cel puţin la început, mi s-a părut un partener dificil, predispus la antijoc, la sabotaj prin antifrază, dată fiind firea sa, dominată de un soi de irascibilitate, nervozitate în faţa imoralităţii publice (p. 288). Eu unul cred, fără a accepta vreo relativizare a răului totalitar, că viaţa publică e, fatalmente, un spectru al imoralităţii şi, de aceea, nu doar dictaturile îşi condamnă supuşii la schizofrenie, cum scria profesorul Mircea Martin (p. 276), ci şi societăţile, în general. E clar că Dorin Tudoran a încercat mereu să se ferească de schizofrenie, cu o îndârjire pe care, de-a lungul vremii, mulţi au asociat-o, sincer sau nu, cu... nebunia. Misiunea lui Robert Şerban a fost să-l detensioneze. Strategic, a început cu o discuţie formală, ceremonioasă, lejeră, de festival, pentru a-l atrage apoi în altele mai adânci şi complicate. Tactic, mi se pare că a procedat ca un partener de miuţă al unui mare jucător, intervenind sau neintervenind astfel încât acesta să îşi poată demonstra tehnica. A fost mereu pe fază, silindu-se, parcă, să nu intre prea tare în ea. Pentru un cititor neatent, rolul său poate trece drept insignifiant, iar remarca dinspre final a lui Dorin Tudoran, drept o complezenţă: Robert, îmi este din ce în ce mai limpede că ştii despre mine mai multe lucruri decât ştiu eu, că intuieşti despre mine lucruri pe care eu nici măcar nu le pot bănui (p. 297). Nu e! Robert Şerban l-a făcut pe Dorin Tudoran să ni se arate.
Când am deschis eu ochii, în anii 90, Dorin Tudoran mi-a apărut ca un nume şi o poză în dreapta-sus a unei pagini din România literară, lângă un titlu de rubrică, Pupat toţi Piaţa Univesităţi, a cărui disfonie concentra damful imoralităţii publice postdecembriste. Am aflat că a fost poet şi disident. Nu ştiu dacă trecutul se potriveşte pentru prima calitate, dar, în timp, m-am convins că nu se potriveşte pentru cea de-a doua. De fapt, nu se potriveşte în acest caz particular, căci, altfel, avem destule exemple de oameni care, după o frondă, s-au relaxat într-o colaborare călduţă, cu acelaşi regim sau cu altul. Dorin Tudoran s-a menţinut contra, chiar dacă lumea din jur s-a schimbat după mine, mult, dar nu suficient. Tocmai pentru că a rămas intransigent, unii şi-au permis interesat sau nu, oricum neîntemeiat să îi relativizeze intransigenţa de odinioară. În ultimele două decenii, publicistul Dorin Tudoran mi s-a părut unul dintre aceia cu care, dacă eşti onest, nu ai cum să nu rezonezi, în general, chit că nu eşti de acord sau chiar te enervează în varii chestiuni punctuale.
Două mari preocupări a avut Dorin Tudoran: poezia şi România. De prima s-a îndepărtat după plecarea din ţară (când am plecat din România, am şi declarat că pentru mine literatura, ca preocupare principală, dispare, p. 24). Nu sunt în măsură să spun dacă a fost sau ar fi putut ajunge unul dintre cei mai buni (p. 212), dar pot să sesizez, dincolo de revizitările voluntare ale unor poezii de demult, fărâme lirice sclipitoare chiar în aceste rememorări provocate de Robert Şerban. De exemplu, Cândva am locuit la două staţii de tramvai de Leonid Dimov (p. 135) mi se pare un superb vers scăpat într-o poveste. Secvenţa cu Emil Botta, care, într-o seară, mă sunase pentru a-mi citi la telefon un poem al meu (pp. 149-150), e o candidă sublimare a unor versuri vechi într-un nou poem în proză.
Dar cartea nu este atât despre poezie, cât despre România, de care Dorin Tudoran nu s-a putut despărţi atunci când a părăsit-o fizic. Asta le-ar da apă la moară celor care zic că a fi român e un full-time job. Nu, e o obsesie, de unde şi nevoia, uneori, a unor cure de deromânizare (p. 47), care, vedem, nu pot rezolva problema complet. Dialogul priveşte modul în care protagonistul s-a raportat la realităţile autohtone, critic mereu, nu doar, în dulcele stil clasic, atunci când îşi vedea atinse interesele. Fundalul e reprezentat de ritualul lipsei de solidaritate a epocii (p. 210). Din chiar propria poveste, eroul nostru apare ca un caz rar, dar nu singular. Printre multele personaje (majoritatea, nume mari ale culturii româneşti) răzbat discret două intransigenţe feminine: Constanţa Buzea şi Ileana Mălăncioiu.
Cu ani în urmă, Dorin Tudoran şi-a montat o pseudobiografie, amestec de tragic şi burlesc, din dosarele Securităţii (Eu, fiul lor, Polirom, 2010). Cel numit acolo Tudorache e un personaj construit pornind de la individul Tudoran, dar, din multe motive, nu e (chiar) el. Nu ar fi avut cum să fie. S-ar putea specula mult asupra faptului că băieţii au ales un nume de cod foarte apropiat de numele real al obiectivului, nu au folosit, ca în atâtea alte cazuri, un nume cu totul diferit (cu sau fără aceeaşi iniţială) sau un substantiv comun expresiv. Oricum, după acel volum, imaginea rămăsese neclară şi înşelătoare. Acum, cu ajutorul lui Robert Şerban, Dorin Tudoran a reuşit să îşi schiţeze o autobiografie prin care să se facă înţeles. Intransigenţa e o constantă, dar nu e lipsită de nuanţe şi cred că asta înlătură complet şi definitiv ipoteza nebuniei, la care, din confort moral şi intelectual, dacă nu din interes meschin, recurgem adesea când avem de-a face cu atitudini (mai) altfel.
Mai ales înainte de răsunătoarea plecare din ţară, dar şi după, biografia lui Dorin Tudoran s-a întrepătruns cu multe alte biografii ilustre. E deci firesc ca în mărturisirile sale să întâlnim portrete şi anecdote memorabile. Iese însă în evidenţă cel căruia atât intervievatorul, cât şi intervievatul i-au acordat o atenţie specială: Adrian Păunescu. Putem spune că această carte este şi o microbiografie a lui Păunescu. Cei doi au făcut împreună primii paşi în lumea literară şi au fost, o vreme, atât de apropiaţi încât să îşi mănânce unul altuia (e adevărat, mai mult unul decât altul) din farfurie sau să joace fotbal în sufragerie. Au avut planuri comune de tinereţe, Cenaclul Flacăra fiind, fără îndoială, cel mai cunoscut. Dorinache în sus, Dorinache în jos, expansivul Păunescu era evident şi sincer legat de discretul Tudoran. Avea un rol oarecum stimulator şi se lăsa, cât de cât, temperat. Era încă simpatic, amintindu-mi de personajul Ionică din Liceenii. Iată cum Grasul s-a năpustit chiar ăsta e termenul potrivit, s-a năpustit în biroul lui Marin Preda pentru a susţine apariţia volumului de debut al lui Dorinache: Domn Preda, ăsta-i prietenul meu Dorin Tudoran, va fi un mare poet, în plus e un om de caracter. E o porcărie că nu i se publică volumul. Domn Preda, auziţi dumneavoastră, e o crimă ca poetul ăsta să tot fie amânat. Iar Preda, de după ochelari: Bine, domn Păunescu, dacă zici dumneata că e un om de caracter... (p. 156). Dar caracterul era o problemă. De la el a pornit distanţarea. Intransigenţa lui Tudoran devenea tot mai vizibilă făcându-i pe securişti să-l inventeze pe Tudorache , iar jocurile lui Păunescu, tot mai numeroase şi mai periculoase. Ai luat-o razna cu totul, Băi, ăsta mic, mai taci dracu din gură cu tâmpeniile tale... (p. 231). Din familiaritatea reacţiei, aş zice că ruptura i se părea imposibilă. Totuşi, s-a produs. Trist mi se pare că, după un deceniu, bardul nu mai avea, nici în raport cu un vechi prieten, nimic din naturaleţea de odinioară: Dorine, întoarce-te acasă, frate. Ţara asta are mare nevoie de oameni ca tine. Vino acasă, frate (p. 217). O las încolo de ţară, numai că nu pot trece peste acest frate, patetic, impersonal, demagogic, pervers! Feriţi-vă de el! A încercat, în anii următori, să revină la Dorinache, dar nu mai avea niciun haz; trăznea de la o poştă a bluf.
Cred că Dorin Tudoran este singura şansă postumă a lui Adrian Păunescu. Azi, cei mai mulţi îl bulucesc prin garduri sau îl ridică în slăvi. Şi unii, şi alţii îşi merită eticheta de loviţi cu leuca în cap (p. 200), pentru că reduc o personalitate totuşi, incredibil de complexă la nişte tuşe groase, cărora le variază doar culoarea. Sigur, nu lipsesc cu totul cei care acceptă coexistenţa unei părţi luminoase şi a uneia întunecate, dar mi-e greu să cred că ar mai putea cineva să le ilustreze atât de nuanţat precum Dorinache.
Nu pot să mă prefac că nu am sesizat în carte tema gravă a vârstelor, a tinereţii, a bătrâneţii, a morţii. Se simte la Dorin Tudoran o apăsare pe care, de la distanţă, nu i-o înţeleg. Am fost, recunosc, surprins să aflu că e binişor mai în vârstă decât bătrânul Emil Botta la vremea lui cremă de mandarine, Oriental!. Nu mi se pare deloc mai obosit decât atunci când am început să îl citesc în România literară, deşi eu, ajuns acum la anii la care dumnealui pleca din ţară, mă simt mult mai obosit. Dar nu asta mă roade, ci un, să-i zic aşa, complex al vârstei intermediare. Ar fi confortabil să subscriu la citatul din Orwell: fiecare generaţie îşi imaginează că e mai inteligentă decât cea de dinaintea ei şi mai înţeleaptă decât cea care vine după ea (p. 213). Nu pot, în primul rând pentru că nu cred în inteligenţa de grup (în prostie, da)! Mă întreb chinuitor cum le pot explica eu celor mai tineri cum au stat lucrurile pe vremea celor mai vârstnici pe care am trăit-o prea puţin, dar mi-a devenit familiară prin inducţie , astfel încât şi unii, şi alţii să fie mulţumiţi şi, mai ales, eu să fiu mulţumit...