Ori de câte ori ajung prin uriaşa bibliografie consacrată regimului comunist din România şi asta nu se întâmplă chiar rar am o senzaţie de familiaritate dublată de confuzie. Nu că nu înţeleg lucruri, nu că mă dezorientez, dar, pur şi simplu, nu reuşesc să îmi fac ordine în vastul şi variatul material, mi se pare că mă mişc pe dibuite, ca într-un talcioc, plin de obiecte de tot felul, întinse, agăţate, puse grămadă. Nu mă neliniştesc. E firesc să fie aşa, căci epoca e plină de viaţă, cu tot ce-i omenesc şi, în plus, cu mult neomenesc, iar istoricii din ultimele trei decenii s-au preocupat să scoată/ ţină la lumină cât se poate din ea. Sigur, o incursiune, chiar fugitivă, în istoriografie, arată că pretenţiile de exhaustivitate sunt deşarte, deci şi judecăţile categorice/ generalizante sunt, foarte adesea, greşite sau mincinoase. Numai că discursul public despre trecut nu e aproape niciodată generat de istorici, ci de profesioniştii prezentului, care, din varii motive, reţin ce le convine şi montează cum le convine, în retorici contradictorii şi fiecare în parte plină de contradicţii. De aceea, nu m-aş grăbi să susţin introducerea Istoriei comunismului ca disciplină distinctă în planurile de învăţământ. Cred că trebuie să rămână parte a Istoriei românilor, o parte specială tocmai pentru că nu e cu totul devitalizată, nu e cu totul istorie. Tinerii de azi trebuie să înţeleagă că trecutul e complicat, aşa cum viaţa lor actuală e complicată.
Modul în care românii se raportează la trecutul comun (încă) recent este determinat, în primul rând, cred, de faptul că în istoriografia românească există o disproporţie evidentă între analizele axate pe importanţa factorului politic şi cele care au în prim-plan societatea ca obiect al guvernării (Introducere, p. 8), după cum notau coordonatorii volumului despre care vom vorbi aici. Aş adăuga că şi politicul a fost, multă vreme, tratat impresionist. Oricum, disproporţia încă există, deşi, de vreo două decenii, istoricii, mai ales din dorinţa de racordare la cercetarea vestică, s-au ocupat tot mai mult şi de aspecte sociale, culturale, economice particulare, de nişe. Totuşi, preocupările lor nu au reuşit să răzbată până la publicul larg, care public trebuie să înţeleagă că află istoria cu oarecare întârziere, aşa cum se bucură şi de noile tehnologii.
Cartea Tineri şi tineret în România socialistă reuneşte lucrările unui workshop, desfăşurat în toamna anului trecut, toate vizând o dimensiune a trecutului recent mai puţin cercetată, anume strategiile puterii comuniste pentru integrarea tinerei generaţii în proiectele de inginerie socială precum societatea multilateral dezvoltată, omul nou sau planurile cincinale (Introducere, p. 7). Cum tineretul (incluzând aici oamenii de la pubertate până spre 40 de ani) era nu doar mândria ţării, ci şi categoria socială cea mai nesigură din punct de vedere cultural-ideologic, cea mai sensibilă la poluarea morală (Anton, p. 200) dinspre Vest şi, deci, la subversiune, lucrările urmăresc raporturile dintre căile alternative şi cele adaptative, dintre încercările regimului de a-i controla/ înregimenta pe tineri şi rezistenţa, conştientă sau nu, a acestora. Se doreşte o depăşire a celor două mari prejudecăţi adverse, aceea a societăţii aflate în conflict cu statul, respectiv, a societăţii contopite cu statul. Cu multă atenţie la detalii, sunt puse în evidenţă zonele gri, pentru o înţelegere complexă şi nuanţată a cotidianului socialist în baza sincretismelor identitare determinate de politicile regimului, influenţe culturale occidentale şi interacţiuni directe cu cetăţeni străini din alte ţări decât cele socialiste (Introducere, p. 12). Personal, mă bucură faptul că a fost depăşită absolutizarea momentului iulie 1971, ca bornă între etapa (cvasi)liberală şi cea (neo)stalinistă, arătându-se că şi la finalul anilor 60 subzistă practici care amintesc de perioada stalinistă, că s-a păstrat un soi de etos totalitar în plină epocă zisă de «liberalizare» (Vasile, pp. 79-80), aşa cum nici închiderea nu s-a făcut peste noapte, după tezele din iulie.
Toate legate într-un fel sau altul de tineret, contribuţiile privesc aspecte diverse, în moduri diverse: primirea şi îngrijirea copiilor refugiaţi din Grecia (Beatrice Scutaru), date noi privind evoluţia învăţământului superior bucureştean (Valentin Maier), felul în care expertiza specialiştilor în ştiinţe sociale a fost inclusă în mecanismele constitutive ale economiei de comandă la finele anilor 1960 şi 1970 (Mara Mărginean, p. 105), consumul media al tinerilor în anii 80, cu focus asupra casetelor video (Alexandra Bardan), cazul particular al Cenaclului de Tineret Atelier 35 al Uniunii Artiştilor Plastici (Cosmin Năsui) ş.a. Fiind vorba despre lucrările unui workshop, cele mai multe au cumva aer de abstract ori de draft, schiţând ori pregătind cercetări mai ample/ aprofundate. Aceasta permite cititorului o privire în atelierul istoricului. Ca excepţii, pot fi menţionate textul Manuelei Marin despre socializarea politică (cu toate componentele sale, de la educaţia politico-ideologică, trecând prin practicile agricole/ industriale, până la sportul de masă) şi cel al Mioarei Anton despre întoarcerea la autohtonism, despre raporturile dintre cultura oficială şi (contra)culturile alternative în timpul lui Ceauşescu. Sunt sinteze dense şi coerente, care ar putea foarte bine constitui capitole într-un manual de istorie a comunismului, evident, dacă acesta ar fi făcut serios, nu sub formă de slide-uri.
Un lucru pe care amatorii de istorie trebuie să îl înţeleagă este că nu poţi fi (în egală măsură) interesat de tot, cronologic şi tematic. În mod special, din acest volum mi-a atras atenţia studiul de caz al lui Cristian Vasile despre Editura Albatros (specializată pe cartea pentru tineret) şi personalitatea directorului său, scriitorul Mircea Sântimbreanu, mai ales că, în legătură cu acestea, se vorbeşte despre scandalul iscat de apariţia, în 1983, a volumului de versuri Saturnalii, de Corneliu Vadim Tudor, al cărui antisemitism ar fi fost trecut cu vederea, dacă nu s-ar fi sesizat Şef Rabinul Moses Rosen (personaj căruia i se acordă încă prea puţină atenţie şi care ilustrează ambivalenţa, nu chiar rară, de victimă şi privilegiat al regimului). Vedem cu această ocazie şi slăbiciunile, şi jocul dubios al aparatului cenzorial-represiv.
Le vedem, de asemenea, în cazul unui alt subiect, care a animat în această vară reţelele sociale: Cenaclul Flacăra. Consensul în carte e că fenomenul a reprezentat o joncţiune între politica regimului şi cultura alternativă, o modalitate a sistemului de a canaliza, confisca preocupările tinerilor, în vederea controlării lor, dar şi a propriei legitimări, cel mai adesea implicite şi uneori chiar explicite. Versurile cântecului Te salut, generaţie în blugi, Şi dacă nu am face cultură pentru ei/ Ei şi-ar lua-o în taină de prin străinătate (Fătu-Tutoveanu, p. 128; Anton, p. 222) o spun direct. Subscriu fără rezerve la această interpretare. A fost un fel de dă-le Quick Cola, ca să nu mai vrea Coca-Cola!. Am, în schimb, nişte reţineri în privinţa reacţiilor la un revival al Cenaclului, dar nu despre asta este vorba. Andrada Fătu-Tutoveanu a avut ideea îndrăzneaţă de a asocia Flacăra cu Nueva Canción Chilena, dat fiind că Cenaclul, în forma în care e cunoscut, a apărut la scurt timp după lovitura de stat de la Santiago. Deşi, din dezvoltarea autoarei, nu putem deduce o filiaţie, intuim că o legătură există. Ascultându-l pe Victor Jara, m-am gândit că n-ar strica o cercetare mai amănunţită a acordurilor şi chiar a versurilor. Mioara Anton a indicat o sursă de inspiraţie în Statele Unite, unde Adrian Păunescu a călătorit în 1970-1971, deci în perioada post-Woodstock, când concertele rock şi rock-folk erau încă foarte populare (p. 221). Şi asta e credibil, mai ales că ştim că poetul-animator era me(ga)loman. Mi-am amintit de o însemnare a Constanţei Buzea, din Creştetul gheţarului: Saturaţie la muzică, alergie? Pentru că Adrian poate lucra la nesfârşit în prezenţa ei. Eu, nu! (4 februarie 1971). Deşi nu avem niciun indiciu direct, ne putem întreba dacă nu cumva a existat şi o influenţă gospel.
Am lăsat la final partea cea mai intrigantă şi mai amuzantă, cu teama de a nu comite gafe de gen şi cu asigurarea că ele ar fi involuntare. Luciana M. Jinga, cunoscută pentru contribuţiile în materie, a scris e adevărat, nu pentru prima dată despre sexologie şi educaţie sexuală în timpul comunismului, considerând că teza puritanismului de stat ar trebui nuanţată, dacă nu serios combătută (Jinga, p. 137). A analizat în acest scop un număr mare de lucrări de specialitate apărute în epocă despre care mulţi nici nu ne-am fi gândit că există relevând aspecte, eufemistic vorbind, surprinzătoare. Manualele îi apar ca un puzzle eteroclit care amestecă informaţii relevante referitoare la sistemul reproductiv uman... cu propaganda oficială, în care confuzia ideologică... reflectă substratul foarte prezent al culturii patriarhale, cu precizarea că elementele de misandrie se îmbină armonios cu prejudecăţi misogine clasice (Jinga, pp. 147-149), şi care, nu în ultimul rând, au impus o medicalizare excesivă, persistentă şi după 1989.
Evident, cercetările istorice sunt esenţiale pentru cunoaşterea diverselor aspecte ale trecutului, dar, în multe cazuri, cum este şi acesta, se impune coroborarea cu istoria orală, cu poveştile celor care au fost tinerii din urmă cu 30-50 de ani. Din păcate, felul în care ei le vorbesc celor de azi despre vremea lor creează adesea confuzii şi, mai rău, imagini false. Peste subiectivitate, evident, nu se poate trece; peste prejudecăţi, în bună măsură, da. Cred că astfel de contribuţii îi pot ajuta pe subiecţi să îşi revizuiască memoria şi să vorbească mai sincer şi mai coerent despre ceea ce au trăit.