Niciodată nu mi-a fost atât de greu să încep un text. Mă chinuie o groaznică disonanţă cognitivă, pe care încerc, după puteri, să o înfrâng, dar nu cred că am cine ştie ce şanse. În decembrie 1989, românii s-au revoltat, puterea a încercat să li se opună, câţiva români au preluat puterea, s-a produs o schimbare de... oameni, de regim, unii au încercat să se opună schimbării. De asta sunt sigur. În rest, nenumărate întrebări, care curg unele din altele, întrebări fără răspuns, cu răspuns parţial, cu (prea) multe răspunsuri, cu răspunsuri mincinoase...

Poate cea mai importantă dintre ele este „cine a tras în noi după 22?”. De unde, la început, răspunsul cvasi-unanim acceptat era teroriştii – urmând firesc întrebarea „cine au fost ei?” – în foarte scurt timp, s-a ajuns la „teroriştii nu au existat”, variantă foarte comodă şi pentru cei care trebuiau să cerceteze, şi pentru cei asupra cărora planau suspiciuni (nu individual, cât categorial), şi, până la urmă, şi pentru publicul larg, obosit/ plictisit repede, ros şi el de disonanţe, dornic mereu de naraţiuni ciudate, nu complicate. Totuşi, cineva a tras. S-a lansat ideea că militarii (MApN) s-au împuşcat între ei şi au împuşcat civili, folosindu-se formula „foc fratricid”, care nu mi se pare potrivită, în primul râd, pentru că subînţelege cumva intenţia de a ucide, caz în care trăgătorii, indiferent de apartenenţă, pot fi consideraţi terorişti. Deşi nici această variantă nu e complet absentă, dominantă (susţinută inclusiv de procurori) e cea în care soldaţii au tras aiurea, de frică, din cauza dezorientării, dezorganizării etc. Chiar dacă se admite existenţa unei diversiuni care a generat sau a favorizat „focul fratricid”, ea e lăsată deoparte, fără a i se căuta autorii şi scopurile. Până la urmă, victimele ar fi fost accidentale, oamenii s-ar fi împuşcat între ei „ca proştii”. Este scenariul promovat, mai ales în ultimii ani, de „memorialistica” securistă, marginală editorial, dar foarte prizată (nu-i locul să speculăm de ce) de mainstream media.

Cea mai puternică reacţie la această „teză”, care nu se poate susţine istoric, a venit din partea cercetătorilor Andrei Ursu şi Roland O. Thomasson, în special prin volumul Trăgători şi mistificatori. Contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989 (în colaborare cu Mădălin Hodor, Polirom, 2019), care arată că, deşi accidentalul nu poate fi cu totul exclus, nu el a dat nota definitorie a celor întâmplate în România în intervalul 22-25 decembrie (şi, la intensitate mai redusă, până la sfârşitul anului), ci, dimpotrivă, a fost vorba de o acţiune deliberată, eufemistic vorbind, de înăbuşire a Revoluţiei.

Dându-şi seama că dovezile din cartea amintită „nu au reprezentat decât vârful aisbergului de mărturii şi documente care implică lupta de rezistenţă a fostei gărzi pretoriene a lui Nicolae Ceauşescu”, autorii au iniţiat un demers de pătrundere mai în profunzime a celor petrecute, materializat, deocamdată, în cele câteva studii ample din volumul Căderea unui dictator, care se doreşte „numărul inaugural” al „noii serii a Caietelor Revoluţiei”, publicaţie de tradiţie, dar, până acum, nu întotdeauna de ţinută, a IRRD. Lucrările privesc atitudinea Securităţii faţă de opozanţi în ultimii ani ai regimului (Dumitru Lăcătuşu), mişcarea de la Iaşi din 14 decembrie (Andreea-Iuliana Bădilă, Andrei Ursu), studii de caz privind luptele din puncte fierbinţi ale Revoluţiei, precum Ministerul Apărării (cu celebrul caz Trosca) (Luciana Marioara Jinga) şi Televiziunea (Adrian-Claudiu Stoica), intenţiile şi încercările lui Ceauşescu, între momentul fugii de la CC şi cel al execuţiei, în corelaţie cu desfăşurările de la Târgovişte din acelaşi interval (Andrei Florin Sora, Andrei Ursu), evenimentele tragice din alte localităţi, precum Brăila (Mihai Dănilă), şi Craiova (Andreea Iuliana Bădilă, Andrei Ursu). Acestora li se adaugă o recenzie a Daliei Bathory la cele două volume ’89. Despre căile risipite ale Revoluţiei timişorenilor (Cetatea de Scaun, 2021), care reunesc studiile mai vechi ale profesorului Miodrag Milin.

Marele element de noutate constă în cercetarea unei „noi” surse documentare, anume faimosul Dosar al Revoluţiei, oficial „Dosarul 11/P/2014 al Secţiei Parchetelor Militare (SPM) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ)” (pentru care Roland O. Thomasson a întocmit un veritabil îndrumar), o sursă lacunară şi diversionistă. Dar, oricât ar suna de paradoxal şi de cinic, tocmai prin asta e importantă pentru subiectul abordat. Istoricul poate sesiza uşor că procurorii au încercat să ţină partea agresorilor, să inducă ideea că nimeni nu a avut nicio vină, că totul a fost o „justificată eroare” (p. 305) şi, pentru asta, nu s-au sfiit să dea deoparte probe din dosar, să conexeze (şi la Brăila, şi la Craiova) cazuri între care există neconcordanţe de timp şi loc, să includă în rechizitorii concluzii care nu rezultau de nicăieri sau chiar contraveneau dovezilor.

Trama este „lupta de rezistenţă” „pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”, aşa cum a fost concepută de Securitate la finalul anilor ’80, anume ca „lovire a spatelui trupelor agresoare”, „blocare a unor efective [...] slăbind astfel capacitatea combativă”. Totul era „să creeze agresorului o stare permanentă de nesiguranţă, de teamă, prin lovituri date neîncetat, pentru a-l obliga să angajeze forţe numeroase pentru paza şi apărarea imediată a obiectivelor şi elementelor sale de dispozitiv”. Asta presupunea, în concret, focuri reale şi simulate, ameninţări şi zvonistică diversionistă, „diversiune radioelectronică” (apariţia de ţinte aeriene false pe radare). Marea diferenţă a fost că „lupta/ rezistenţa” fiind gândită (cel puţin aparent) pentru un inamic extern, ar fi trebuit să fie „alături de cea a forţelor armate principale” (pp. 184-185). Or, în 1989, oricât s-ar vehicula ideea unor intervenţii din afară, marele inamic a fost din interior, asimilat, în bună măsură chiar „forţelor armate principale”. Că nu a fost doar „teorie” o demonstrează mărturiile despre cele spuse de Ceauşescu pe drumul de la Bucureşti la Târgovişte, ca să nu mai vorbim de ciudata scrisoare „Către Comandantul Unic al MApN”, semnată de colonelul CIE în rezervă Domiţian Bălţei.

Cei mai mulţi autori s-au străduit, în general cu succes, să arate că toate cele întâmplate se înscriu în pattern-ul de mai sus, că teroriştii au existat şi au fost securişti „rezistenţi”, în special din Direcţia a V-a (paza demnitarilor), USLA şi Comandamentul Trupelor de Securitate. Grosul efectivelor (cei care pretind că din 22 decembrie au avut armele sigilate în fişete) a rămas la vedere, subordonându-se formal MApN, dar făcând, de fapt, un joc dublu.

Sunt multe fapte care conduc spre o astfel de concluzie. E clar că, în multe locuri din ţară, începând cu sediul Ministerului Apărării, s-a tras din locaţii civile asupra unor centre ale puterii, preluate de revoluţionari, şi, mai ales, asupra unor obiective militare sau militarizate. Mărturiile vorbesc despre oameni îmbrăcaţi sport, cu mai multe rânduri de haine, iar cel mai adesea despre combinezoane negre, pe care tendinţa naturală e să le asociem cu uniformele USLA. Armele lor au fost descrise ca automate cu ţeavă scurtă şi pat rabatabil. Trăgeau în special noaptea, în serii scurte, foc cu foc, declanşând rafale din partea Armatei. Zgomotul acestor arme e prezentat în mărturii ca nespecific: „un sunet înfundat, destul de slab, un fel de «plici»” (p. 131), „un zgomot sec de plesnitură” (p. 133), „un zgomot sec, ca un plescăit” (p. 183) etc. Ceea ce a intrigat cel mai mult a fost muniţia, care, potrivit multor martori şi victime (de analize balistice nu pare să se fi preocupat nimeni în epocă), era diferită de „tradiţionalele” 7,62 al PM-ului şi 7,65 al Carpaţi-ului din dotarea curentă a Armatei. S-a vorbit uneori de calibrul 9 mm (care poate fi asociat Makarov-ului pe care securiştii îl aveau), dar, mai adesea, de un calibru mic, sub 6 mm, cel mai adesea 5,6. S-a spus, în repetate rânduri, că Armata nu avea astfel de arme; în schimb, Securitatea, da. Îmi rămân, totuşi, nişte semne de întrebare şi aştept cercetările următoare. De asemenea, s-a spus că aceste gloanţe de calibru mic (toate?) erau de culoare albă (argintie?), cu totul neobişnuită, că aveau cap vidia şi/ sau erau explozive. Acestea din urmă ar fi aşa-numitele gloanţe „dum-dum”, care explodează/ se expandează la atingerea ţintei, producând leziuni mult mai grave decât gloanţele clasice. În multe dintre locurile de unde se ştie că s-a tras, nu au fost găsite resturi, de unde se poate trage concluzia fie că s-au folosit simulatoare, fie că trăgătorii aveau captatoare de tuburi. Cum uneori focurile nu au fost sesizate, s-a vorbit şi de obturatoare de flacără, toate acestea nefiind întâlnite în Armată. Nu în ultimul rând, partea cea mai perversă a diversiunii mi se pare că, deşi zgomotele au produs panica şi au determinat reacţia soldaţilor, nu ele anunţau pericolul propriu-zis. Unii răniţi au declarat că nu au auzit când au fost împuşcaţi, ceea ce, evident, trimite cu gândul la folosirea unor amortizoare.

Deschiderea acestui vast câmp de cercetare este mai mult decât meritorie. Clarifică lucruri, ridică noi întrebări şi, mai ales, combate şi previne mistificări. În general, argumentările din volum sunt convingătoare. Punctual, sunt sesizabile anumite erori, se simt, pe alocuri, suprainterpretări sau concluzii forţate. S-ar zice că sunt mărunţişuri care nu afectează ansamblul, numai că, fiind vorba de o chestiune atât de delicată, reprezintă vulnerabilităţi ce pot fi speculate de cei care (încă) au interesul ca lucrurile să fie privite altfel.