E foarte ciudat să vezi cum ceea ce ai trăit sau, mai bine zis, ce ai văzut ca spectacol cotidian se transformă în istorie. Mă rog, istorie recentă, ca să folosim o mult abuzată expresie, foarte la modă în... istoria recentă. E o stare de tranziţie foarte oltenească, în care trebuie să simţi bine diafana separaţie a perfectului compus de perfectul simplu, în care nu te-ai rupt încă de ceea ce a fost, dar nici nu mai poţi simţi ca atunci când era. Nu mai zic de şocul pe care ţi-l produce contactul cu alţii (nu mult) mai tineri, cărora le e complet străin ceea ce ţie îţi e familiar. Not memory, not yet history! Probabil că psihologii ar putea spune mai multe.
Dar eu aici vorbesc despre un procuror. Daniel Morar este un nume de care mai toţi românii au auzit, deşi nu (mai) sunt prea mulţi cei care pot spune, cât de cât precis, cum au auzit de el. Sigur, e asociat în mentalul colectiv cu anticorupţia, dar asocierea e generală şi nu foarte clară. E ăla cu DNA-ul. Preţios, s-ar zice că e un om-instituţie, dar nu e loc de preţiozităţi aici, aşa cum nu e nici în voluminoasa carte pe care fostul procuror-şef anticorupţie şi judecător constituţional a publicat-o recent.
Este exact cum spune subtitlul: o istorie subiectivă a justiţiei după 1990, adică o naraţiune la persoana întâi, urmărind în principal evenimente în care autorul a fost protagonist sau martor. Subiectivitatea e deplin asumată, deşi precizarea nu încerc să obiectivez post factum lucrurile trăite, dacă e sinceră, e un pic naivă. E prea îndrăzneţ să pretinzi că evenimentele sunt prezentate aşa cum le-am perceput eu în acele momente, cu emoţiile, temerile şi deciziile proprii. Aşa ceva nu e posibil nici într-un jurnal zilnic, nici într-o declaraţie la poliţie/ parchet, darămite într-o scriere memorialistică. Apoi, tocmai pentru că aşa cum le-am perceput eu e însoţit de şi prin prisma modului cum au fost ele consemnate de presa vremii, avem o vizibilă şi, în fond, firească încercare de obiectivare, ceea ce face pasul dinspre memorialistică spre istorie. Presa e chemată, de cele mai multe ori, să susţină cele mărturisite, dar nu întotdeauna, căci, aşa cum se menţionează la un moment dat, un caz putea fi suficient de atipic pentru ca titlurile presei să nu surprindă corect realitatea (p. 417).
Sigur că personajul-narator trebuie să iasă bine din toată povestea cum altfel? , dar nu se simt nicăieri mari exagerări. Aici trebuie să îmi asum şi eu subiectivitatea, ca spectator care, de-a lungul vremii, a fost mai degrabă de partea lui Daniel Morar. Acum, istorisirile sale, dublate de extrase din presă, îmi confirmă modul în care, de la distanţă, am perceput lucrurile la timpul lor. Mi se pare că are dreptate şi pentru că asta îmi asigură un oarecare confort moral şi intelectual. Oricum, dacă procurorul şi structura de parchet cu care ajunsese să fie identificat ies bine (cu recunoaşterea unor dificultăţi, disfuncţionalităţi, eşecuri etc.), nu acelaşi lucru se poate spune şi despre sistemul judiciar românesc, în ansamblu. Acesta apare de multe ori în lumini nu chiar favorabile, iar Morar şi DNA (pe care l-a condus timp de şapte ani) par să se plaseze în posturi... disidente. Întâlnim critici punctuale în varii momente, concentrate la final ca un fel de concluzie: Acum avem o magistratură independentă şi puternică, dar o justiţie neperformantă, ca substanţă şi ritm... O magistratură puternică nu dă neapărat o justiţie puternică, iar ceea ce interesează din perspectiva bunei funcţionări a unei societăţi este cea din urmă (p. 658). Din interior, nu au cum să nu vină obiecţii, dar nici oamenii de rând, care privesc justiţia mediat, din depărtare, nu au cum să nu fie de acord.
Fix pe gustul meu este densitatea naraţiunii. Istoria subiectivă a lui Daniel Morar nu are deloc înflorituri, divagaţii, teoretizări. Puţinele comentarii sunt scurte şi clare; din când în când, neputând susţine lucrurile, le lasă într-o suspensie sugestivă. În rest, doar fibră, prezentări ale numeroaselor cazuri cu care a avut de a face pe parcursul unei cariere de procuror de mai bine de două decenii. Scriitura chiar e o surpriză, reuşind să se păstreze la un nivel tehnic mediu, nesacrificând nici seriozitatea juridică, nici inteligibilitatea pentru un public mai larg. Are destul umor, destulă ironie (parcă nu şi autoironie), cumva superioară, ardelenească, i-aş zice. Accentele caragialeşti nu pot fi evitate, căci, deh, asta e lumea în care trăim, chiar dacă nu sunt prea accentuate. Cel mai mult am râs la una de-a dreptul farfuridică: Parafrazându-l pe Flaubert, Diaconescu Cristian Dan este însuşi postul OTV (p. 426, citat dintr-un rechizitoriu). Stilul e, fără îndoială, de apreciat şi putem crede că e născut chiar din munca de procuror, care obligă la concizie şi precizie în comunicare. Însă nu pot să nu mă gândesc şi la titlul unui film de Roman Polanski asta ca să arăt că ştiu şi eu să nu am vorbe la proces.
Ne trec prin faţa ochilor toate scandalurile/ dosarele de corupţie de care s-a vorbit în media în ultimele decenii (cele cu porecle memorabile, plus concursurile din magistratură, permisele de conducere, bacalaureatul, poliţia de frontieră ş.a.), clarificându-se multe lucruri prin expunerea sistematică şi, nu foarte mult, prin noi dezvăluiri (pe care le doresc, dar ştiu că sunt încă imposibile). Evident, e plin de politicieni, cu precizarea că unii dintre ei s-ar putea să apară mai bine conturaţi decât am intenţionat. Am câteva momente preferate, cum ar fi acela când autorul recunoaşte că nu m-am opus ca acele înregistrări să fie făcute publice... Am negat public constant că aş şti cum au ajuns acele înregistrări în presă pentru că în acel context a spune adevărul nu era o opţiune pentru mine, nu mă mândresc neapărat cu asta, însă atunci am considerat-o absolut necesară (p. 274). Vorbim de întâlnirea de pe o terasă din Dorobanţi, miezul cazului în care, pentru noi, cei din faţa televizoarelor, nişte caltaboşi au luat faţa unui teanc gros de euro. Sau când preşedintele s-a enervat şi i-a replicat că dosarele... au luat naştere ca urmare a unor plângeri formulate chiar de colegii lui de partid, iar nu de altcineva. Eram surprins... pentru că nu era aşa şi pentru că nici nu avea la ce dosare să dea drumul... Replica a avut însă darul de a-l potoli pe... (p. 341). Nu mai zic de poliţistul care, participând neiniţiat la un flagrant, a sărit să-l salte pe denunţător (un şef de la Interne), pe baza a ceea ce ştia despre el. Ştiau şi procurorii, dar nu puteau proba.
Impresia mea e că, pe măsură ce se apropie de prezent, Daniel Morar devine tot mai politic. Am simţit asta atunci când vorbea despre ultimele luni în fruntea DNA (2012) şi interimatul la conducerea PÎCCJ (2012-2013). E de înţeles, având în vedere că atunci politicienii s-au legat cel mai mult de procurori, aceştia trebuind să reacţioneze. A venit apoi mandatul de nouă ani la Curtea Constituţională, pe care el însuşi, chiar declarându-şi lipsa de partizanat, o consideră ca mai toată lumea, de altfel o construcţie politico-juridică. Această perioadă m-ar fi interesat cel mai mult şi regret că e cumva subreprezentată în carte. Chiar şi aşa, de aici s-ar putea porni o amplă discuţie despre rolul CCR în politica şi în justiţia românească. E adevărat că justiţia constituţională a ultimului deceniu a marcat mai mult ca niciodată în istorie societatea şi angrenajul statal (p. 657), dar pentru a vedea cum a făcut asta, trebuie să analizăm decizie cu decizie şi motivare cu motivare, cântărind cât e constituţional şi cât e politic în fiecare. Cred că cititorul are nevoie de mult mai mult de câteva rânduri în această carte pentru a înţelege modul în care funcţionează Curtea Constituţională (p. 588). Spicuind câte ceva, sunt de acord că activismul magistraţilor, adică acţiunile la limita legii ale unor magistraţi faţă de corpul legiuitor şi faţă de guvernanţi (p. 533) pot fi o ameninţare la fel de gravă pentru separaţia puterilor (care excede, totuşi, trimiterile la Bacon şi Locke) ca şi încercările politicienilor din urmă de a controla justiţia. De acord şi că starea de urgenţă nu poate şi nu trebuie să acopere orice ilegalitate, mai ales când e stupidă. Nu înţeleg însă cum un preşedinte tehnic avea dreptate să spună că numirea şefilor de parchete îi revine exclusiv lui şi ministrului justiţiei, admiţând că avizul CSM e doar consultativ (p. 524), iar succesorul său nu-şi poate exercita liber prerogativa desemnării unui candidat la funcţia de prim-ministru, atrăgându-i-se atenţia că consultarea partidelor politice nu este un act formal, ci unul responsabil pe baza căruia se formează convingerea că persoana desemnată va reuşi să obţină votul majorităţii parlamentare (pp. 568-569). Avem de-a face cu un control de constituţionalitate sau cu unul de... convingeri? Ar fi multe chestiuni de întors pe multe feţe.
Daniel Morar şi-a încheiat în 2022 mandatul de nouă ani de judecător constituţional şi prezentarea spune că în prezent este avocat. Mereu m-au fascinat oamenii care ies, la vârste active, din funcţii considerate finaluri de carieră. Această carte memorialist-istorică are şi aerul unui raport de activitate. Să fie graba de a-şi încheia socotelile a unuia care, la final, agasat, spune abrupt: nu mai vreau să iau decizii care să-i vizeze pe ceilalţi... Important e să nu mă mai simt responsabil pentru ceea ce se întâmplă în lumea mea (p. 652)? Posibil, dar nu pot să nu mă gândesc la ce spunea în altă parte, anume că un conducător trebuie ales în funcţie de ce a făcut, nu de ce spune că vrea să facă. Şi încă ceva: evenimentele despre care a vorbit în carte sunt abia în curs de aşezare istorică; nu e exclusă o reactivare politică.