Publicarea Jurnalului lui Ion Raţiu este un efort editorial rar întâlnit. În cinci ani, au apărut cinci volume, acoperind aproape patru decenii şi însumând aproape 4000 de pagini. Determinarea urmaşilor, domnii Indrei şi Nicolae Raţiu, şi a editorului, harnicul şi abilul istoric Stejărel Olaru, este remarcabilă – asta pentru a nu folosi alte cuvinte, mai preţioase, dar pe deplin meritate.

Am aşteptat fiecare volum aşa cum aştept câte un sezon nou dintr-un serial care m-a prins, dar, de la început, m-am gândit la acela în care va fi vorba (şi) despre momentul iunie 1978, când Ceauşeştii s-au plimbat în caleaşcă, alături de Regina Elisabeta a II-a. Avem publicate destule mărturii, mai mult sau mai puţin credibile, toate din tabăra musafirilor. Voiam să văd şi perspectiva de dincolo de gardurile poliţiei sau, cum zic englezii, crowd control barriers. Atunci, Raţiu a protestat în stradă, alături de câţiva apropiaţi. E, să recunoaştem, o acţiune care nu prea cadrează cu imaginea sa de perfect gentleman, deşi, dacă citim printre rândurile Jurnalului, simţim uneori colericul camuflat flegmatic.

Voi pune, deci, finalul în faţă! Vizita de stat a conducătorilor României, despre care se vorbea de la începutul anilor ’70 (vezi volumul anterior), este destul de slab reflectată la vremea ei. Pe 19 octombrie 1977, Raţiu nota: „Se anunţă că Ceauşescu va veni la Londra în vizită de stat... [Florin] Cucoş îmi telefonează. El e pentru organizarea unei manifestaţii cu acea ocazie” (p. 595). Mai aflăm că, în ianuarie 1978, la şedinţa asociaţiei românilor (ACARDA), „nu luăm nicio decizie în ceea ce priveşte acţiunea cu ocazia vizitei lui Ceauşescu la Londra” (p. 647), deloc surprinzător după ce ne-am familiarizat cu modul de aflare în treabă al celor care spuneau că activează pentru „cauza românească”. În perioada următoare, la diverse întâlniri, s-au mai vehiculat planuri comic-irealizabile, culminând cu „o coloană de refugiaţi, cu steaguri şi pancarte care să manifesteze” (p. 674). Era deja în mai, cu o lună înainte de vizită, când unul dintre nenumăraţii turnători ai DIE care se învârteau pe lângă Raţiu „dorea să pompeze, să afle ce vom face când vine Ceauşescu”. Dacă ar fi aflat, securiştii ar fi stat mai liniştiţi: „Bineînţeles, nu i-am spus, în primul rând, pentru că încă n-am decis ce vom face” (p. 695). Cu câteva zile înainte de eveniment, a notat „activitate febrilă pentru venirea lui Ceauşescu” (p. 710), fără detalii. În ziua sosirii, Raţiu şi familia sa au ajuns la locul de întâlnire, unde au găsit două persoane, între care nu se afla şi cel care „trebuia să vină cu pancarta”. „Teribil de dezamăgit, accept situaţia, căci n-aveam încotro... Ai noştri au strigat «Ce cauţi aici, criminalule?». Dar s-a pierdut în gălăgia caracteristică acestor ocazii” (p. 713). În seara recepţiei de la Claridge’s, nu s-au strâns mult mai mulţi, dar măcar au avut câteva pancarte smart-funny: „Communist at 16, King at 61”, „1984 alive in Romania since 1948” ş.a. Numai că autorităţile „au adus un autobuz enorm, verde, şi l-au oprit în aşa fel încât să ne ascundă complet... Neavând alt fel de a-mi exprima opinia, am trecut peste bariera de fier şi am încercat să trec pe lângă autobuz. N-a fost chip; trei poliţişti m-au luat în braţe, m-au bruftuluit şi împins... M-au arestat apoi şi m-au dus la poliţie” (p. 716). L-au eliberat în aceeaşi seară şi, până la urmă, după proces, a rămas nepedepsit. Evident, au existat relatări în presă, contribuind la imaginea anticomunistă a eroului nostru, chiar dacă nu au avut urmări pe termen scurt şi mediu. De ce nu a acordat Raţiu mai mult spaţiu acestui eveniment? Nu îndrăznesc să speculez. Îndrăznesc însă să afirm că e una dintre marile realizări ale „activităţii sale româneşti”, alături de cartea Contemporary Romania (1975), a cărei poveste e prezentată pe larg, de publicarea, vreme de decenii, a buletinului Free Romanian Press şi... chiar de paginile acestui Jurnal. Să observăm că sunt realizări individuale!

În rest, vorba ceea, „n-ai cu cine”! Întreaga agitaţie a lui Ion Raţiu, pentru realizarea unităţii exilului românesc, nu a dus la nimic. Cei mai mulţi dintre „exilaţii” cu care şi-a pierdut vremea erau simpli băgători în seamă şi aflători în treabă, care îl ţineau din treabă. Şi din cea personală (afaceri, familie), şi din cea „românească”, în care s-a dovedit mai eficient de unul singur.

Cumva, lui Raţiu i se poate reproşa că a fost idealist, cumplit de idealist. Ceilalţi, cu care a colaborat, corespondat, polemizat, nu voiau, de fapt, nimic în „activitatea românească”, în afară de a-şi da importanţă, de a li se recunoaşte merite şi, eventual, de a ciupi câte ceva – vezi marea problemă a Fondului Naţional Român, constituit în Elveţia în timpul războiului şi controlat după de fostul diplomat Al. G. Cretzianu. Era să uit de nevoia de material pentru notele informative pe care le trimiteau la Bucureşti. În această privinţă, e remarcabil Silviu Crăciunaş („Victor”), care nu avea neapărat nevoie de informaţii, pentru că putea să le inventeze.

Pe sute de pagini, avem consemnat uriaşul consum de nervi (nu pot să nu mă gândesc şi la nervii editorului) şi de resurse pentru a ajunge la o organizare mondială a exilului românesc, după desfiinţarea Comitetului Naţional Român, care, oricum, existase doar cu numele. Cine să fie şeful? Să fie cu legionarii – Raţiu era dispus să îi accepte doar individual, nu ca mişcare – sau fără? Pe bază de partide sau nu? Personaje precum Nicolae Penescu ori George Serdici s-au afirmat doar jonglând cu aceste subiecte, iar Raţiu nu s-a putut ţine deoparte, deşi unii îi spuneau că mulţi dintre cei plecaţi din ţară „dispreţuiesc ciorovăielile dintre români” (p. 361), că „e un joc toată această comicărie de-a partidele” (p. 631).

Autorul Jurnalului s-a implicat în toată „luptă” – care, evident, nu avea să ducă nicăieri –, în condiţiile în care avea dificultăţi financiare şi familiale. În scris, s-a concentrat asupra „treburilor româneşti”, dar nu le-a putut înăbuşi cu totul nici pe cele „lumeşti”. Ele ies, din când în când la iveală – poate în momentele cele mai dificile –, apoi sunt lăsate în ceaţă. Un cititor cât de cât atent nu poate să nu rămână fără curiozităţi privind delicata, şi i-aş zice mixta, „problemă” Gaby Bentinck. „Am avut un an dezastruos din punct de vedere financiar”, scria în mai 1975 (p. 221), revenind, după câteva luni, cu „e greu să văd elementul pozitiv în viaţa mea personală” (p. 266). În acelaşi timp, îl preocupa „afirmarea culturii şi etosului românesc în această perioadă de mare încercare pentru naţiune” (p. 265), pentru a nu reţine alte efuziuni patriotice, mai patetice. Totuşi, era conştient de „reacţia omului de rând suspicios pe oricine îi vorbeşte de patriotism” (p. 525).

La puţini oameni se poate vedea un asemenea amestec de realism şi de naivitate. Îşi conştientiza vanităţile. Încerca să şi le reprime sau să le găsească alibiuri. Intuia că unele lucruri sunt imposibile şi, totuşi, le încerca încrezător. Era impresionat, cel puţin la început, de unii oameni. Îi mirosea destul de bine, dar parcă nu putea să îşi accepte intuiţiile şi să îi îndepărteze sau, măcar, să îi trateze cu suficientă prudenţă. O mare gafă, în formă continuată, a fost Crăciunaş-„Victor”. Apoi, au apărut în peisaj şi fiica şi ginerele acestuia, profitori-turnători, amatori cu pretenţii de profesionişti. Pe cel din urmă, Raţiu îl găsea, „evident, un mare patriot”, şi îl dorea, „cât mai curând, în comitetul ACARDA” (p. 459). De când a intrat în scenă ilf-şi-petrovianul, cu pretenţii mateine, domn Astaloş, am râs şi m-am întrebat cât va dura până la o complicaţie. După doi ani şi jumătate şi cam 400 de pagini, aflăm că „Astaloş mă urmăreşte”. Încerca o combinaţie politică între Raţiu şi legionari şi voia şi un oarecare împrumut. „Dar, dacă-i fac acest împrumut, sunt sigur că-l voi pierde ca prieten şi că voi pierde şi banii. Asta pentru că mi s-a întâmplat la fel, fără excepţie, toată viaţa mea” (p. 536). Totuşi, i-a dat şi, până la sfârşitul volumului, nu i-a văzut înapoi.

Fiind fascinat de Ion Raţiu, mă întreb dacă eu aş fi reuşit să îi intru în graţii. Cred că m-ar fi găsit „interesant” – cuvânt pentru care avea o predilecţie. Mi-ar fi plăcut să-i ajung atât de apropiat încât să îl pot întreba: „Nene Iancule, ce cauţi matale printre ipochimenii ăştia?”. Chit că ar fi părut o acţiune securistă de influenţare şi nu ar fi reuşit să îl tempereze, cum nu au reuşit nici încercările familiei! „Indrei îmi spune că toate aceste acţiuni politice îl fac să zâmbească”, iar Elisabeth – superb personaj, în discreţia sa – îi vorbea despre „un fel de satisfacţie de «martiraj»”. Reacţia: „evident, ei nu înţeleg nevoia de a te opune, pe faţă, tiraniei pistolului” (p. 328). Mai târziu, după mai multe experienţe dificile, admitea că Elisabeth „poate are parţial dreptate” când, văzându-l „tot timpul încruntat şi nefericit” (p. 623), îi vorbea de riscul autodistrugerii fără rost. Continua însă în acelaşi stil. Aştept volumele următoare...