Cultul personalităţii lui Carol al II-lea nu ne este necunoscut. În ultimele decenii, în spaţiul public românesc, s-au tot vehiculat mostre de texte encomiastice şi fotografii cu parade militare pompoase ori cu cete de străjeri înflorind figurativ pe stadioane şi s-au subliniat asemănările cu Epoca de Aur. Destui istorici s-au aplecat asupra subiectului, dar fără a-l trata în detaliu, astfel că el e încă destul de puţin vizibil în vasta istoriografie consacrată lui Carol, în care atenţia e concentrată asupra chestiunilor politice hard şi/ sau asupra celor frivol-personale.
Iată că o contribuţie consistentă a venit de unde ne aşteptam mai puţin, de la domnul Petre Otu, cunoscut în primul rând ca eminent istoric militar, unul dintre cei care salvează această etichetă de ruşinea din anii naţional-comunismului.
Masivul volum Carol al II-lea. Întâiul dintre poeţi e alcătuit din două părţi. Cea dintâi, Prinţ de Coroană, Prinţ Moştenitor, Rege, e o biografie, care, chiar dacă nu are cum să surprindă prin noutate, trebuie apreciată pentru rigoarea sintezei şi pentru scrupulele bibliografice. Nu ezit să o recomand oricui doreşte o perspectivă de ansamblu asupra persoanei şi a problemei Carol. Dintre aspectele mai puţin cunoscute, merită amintite Birjăria (gaşca din tinereţe a prinţului) şi acel document compromiţător, găsit la percheziţia casei unui fost apropiat al prinţului exilat, document care purta o denumire specială, un nume de personaj, uitat, şi care făcea referire la o nouă examinare a graniţelor cu Ungaria şi la o eventuală rectificare (p. 134). De asemenea, nu doar pentru tema particulară a cultului personalităţii, foarte importantă este prezentarea sistematică a rolului asumat explicit, de la început de Voevod al culturii româneşti, cu precizarea detaliilor instituţionale (în primul rând privind Fundaţiile Regale) şi a realizărilor concrete (Revista Fundaţiilor Regale, ediţiile critice, volumele autorilor moderni, Enciclopedia României ş.a.). În final, găsim un subcapitol în care se arată clar că, deşi şi până la el dinastia se bucurase de aprecieri măgulitoare, sincere sau mai puţin sincere, cu domnia lui Carol al II-lea, situaţia s-a schimbat radical, cultul personalităţii sale ajungând la cote de neimaginat până atunci (p. 210), ceea ce n-ar fi fost posibil fără disponibilitatea unei părţi importante a clasei politice, a unei categorii întinse de intelectuali, a opiniei publice în general, faţă de conduita şi de excesele regale (p. 233). Să ne gândim doar la cât se înmulţiseră sărbătorile publice! Pe lângă tradiţionalul 10 mai, apăruse şi 8 iunie, ca Ziua Restauraţiei (cu toate evenimentele conexe). Se mai serba cu fast şi ziua de naştere 16 (?) octombrie, iar în perioada târzie se mai inventaseră şi alte momente propagandistice, precum Ziua Constituţiei (27 februarie). De fapt, dacă ne uităm cu atenţie, nu exagerăm spunând că festivismul era cotidian.
Partea a II-a, «Regele cărturar» omagiul scriitorilor, este dedicată exclusiv celor consideraţi vârful de lance al omagierii suveranului (p. 238), cu accent asupra perioadei cultului personalităţii la apogeu, adică anii regimului autoritar, 1938-1940. Sunt prezentate numerele speciale (iunie 1940), dedicate împlinirii unui deceniu de la Restauraţie, ale Revistei Fundaţiilor Regale şi Gândirii şi sunt antologate aproape 200 de texte apologetice (în cea mai mare parte, în versuri), datând din octombrie 1893, când s-a născut Regescul prunc cel mult dorit (D.C. Ollănescu-Ascanio, p. 248), până în iunie 1940, când frumosul Crai şi-a aniversat pentru a zecea şi ultima oară urcarea pe Tron. Sunt şi bucăţi culese din diverse volume şi periodice, dar cele mai multe sunt inedite, extrase din fondurile Casa Regală Diverse şi Miscelanee. Există în cel dintâi o bijuterie intitulată 1930-1940. Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea. Scriitorii Majestăţii Voastre închină Regelui inima, credinţa şi pana lor. 8 iunie 1940, un volum unicat, de 97 de file, cu olografe ale multor granzi ai literaturii române. Sunt acolo: Arghezi (cu un catren şontâc), Barbu (în toată splendoarea barbiliană), M. Sadoveanu, Vianu (amândoi cu versuri), Minulescu şi Claudia Milian, Gh. V. (cu un aer de şcoler bun la matematică, pus să scrie o compunere după plan) şi Agatha Grigorescu Bacovia (o poezie cu soare mult), Ionel (prea puţin literar) şi Al. O. Teodoreanu (Păstorel) (cam forţat solemn-arhaic, parcă mai-mai să-l umfle râsul). Cel mai realist (era în iunie 1940) şi decent făcea, în fond, o urare, nu un laudatio, şi nu atât Regelui, cât ţării mi se pare Vasile Voiculescu: Trec crunte vremi cu degetul pe buze/ «Războiul... Inter arma silent muzae»/ Şi-n lungul lumii tace glasul lor./ Dea Domnul sub a Ta oblăduire/ Netulburate-n ţara noastră, Sire,/ Să cânte pururi muzele în cor. (p. 477). Erau acolo şi destui mărunţi, printre care niscaiva surprize. Te gândeşti la Arghezi când citeşti: Şi dornic să de lumii rod şi floare./ Tăcut, solemn, întinsu-Ţi-a Modura / Urcioru-n care-un neam şi-a pus fiorul/ Să sorbi din taina-i Cuminecătura (p. 468). Dar nu! Era nimeni altul decât cel care, peste un deceniu, avea să se vadă în postură de Eminescu: A. Toma. Unii au ales să pupe independent, prin cărţi de autor. Aşa, de exemplu, când publica volumaşul Cântec pentru Regele nostru (Te slăvesc uzinele,/ Sondele şi minele;/ Stâncile Carpaţilor,/ Braţele bărbaţilor..., dar şi Îţi aduc mirezmele/ Azi catapitezmele,/ Crucea, tetravanghelul,/ Că ne eşti Arhanghelul..., (pp. 364-365), George Lesnea nu îşi putea imagina că va deveni celebru pentru Partidul e-n toate....
Din acelaşi caiet de olografe provine şi sintagma din subtitlul volumului, şocant-comercială, dar stupidă. Sanda Movilă zicea: Prin spiritul Lui de ordine, Regele/ nostru este întâiul dintre Poeţi (p. 484). Referirea la ordine poate să-l fi bucurat pe Carol, dar proclamarea supremaţiei literare nu cred că l-a mişcat. Era prea inteligent pentru a avea astfel de ambiţii. De aceea am ales ca titlu o formulă de-a lui Arghezi. Atitudinea lui la marea sărbătoare ar merita mai multă atenţie. A scris în caiet, după cum am zis, doar patru versuri şchioape. A deschis, e adevărat, numărul omagial al RFR, dar cu poezia Carol II Rege, destul de neşlefuită, mult sub potenţialul său. În numărul special (9 iunie 1940) al ziarului oficial România (neluat în seamă de autorul cărţii), a semnat o biată pastilă (pusă în pagină, ironic, în josul poeziei Rugă, a ilustrului I. Gr. Perieţeanu), atât de neargheziană prin... deficitul de metaforă. Zicea el că Regele României nu se aseamănă cu orice Rege. El este Regele Renaşterii artistice româneşti. Apoi, spunea, foarte scurt, de ce: în primul rând, pentru belşugul imens de scrieri realizate în această scurtă epocă. Oricât de bombastică, formula sa Regele Renaşterii..., mi se pare, din toate pe care le-am văzut, cea mai potrivită şi cu realitatea, şi cu dorinţele omagiatului. După cum a conchis şi dl. Petre Otu, cultul personalităţii lui Carol s-a «hrănit», cel puţin din perspectiva scriitorilor, din susţinerea masivă acordată culturii în timpul domniei sale (p. 489). Totuşi, nu aş merge atât de departe ca domnia sa, când preia aprecierea dlui. Lucian Boia, anume că patronajul cultural al lui Carol a fost singurul capitol fără umbre în cariera lui regală (p. 185). Cum în alte aspecte nu trebuie să ne pripim cu diabolizarea, aici e bine să ne temperăm tendinţa de a idealiza, să admitem că tabloul cultural al epocii este unul divers, contradictoriu pe anumite planuri (p. 210), să nu uităm că lucrurile trebuie privite nuanţat (p. 489). În fond, chiar proliferarea cultului personalităţii poate fi considerată o umbră. Apoi, ceva îmi spune că, dacă luăm la bani mărunţi tot ceea ce s-a publicat la Fundaţii, găsim mult balast şi jonglerii cu bani nu chiar mărunţi. Îmi vine în minte istorisirea lui Gh. Jurgea-Negrileşti despre cum Regele l-a taxat pe prietenul şi propagandistul oficial Cezar Petrescu: l-a scăpat de datorii la terţi, pentru a-i putea reţine chiar el din drepturile de autor sumele respective.
Comparaţia cu ceea ce s-a întâmplat în timpul (naţional-)comunismului nu poate fi evitată. Sunt de acord cu ideea că regimul de autoritate monarhică... a fost într-un fel benign, faţă de excesele şi schizofreniile celor din perioada postbelică (p. 211). Represiune, cenzură, cultul personalităţii au existat şi în anii 30 şi nu trebuie minimalizate. Dar marea, esenţiala diferenţă, faţă de anii 80, e că, oricât le-ar fi plăcut unora din epocă termenul, nu erau totalitare, sufocante aveau să devină astfel chiar după detronarea lui Carol. Mai era încă loc şi pentru altceva decât ceea ce era agreat de regim. Apologia Voievodului Culturii, a Marelui Străjer era o parte a discursului public, neavând, nici pe departe, monopol.
Evident, pe acest subiect e mult de buchisit şi trebuie buchisit, dar mai e ceva: nu ar strica să fie pus în context. Vorbim despre o epocă în care cultul personalităţii era o modă, dat fiind că multe ţări europene alunecaseră spre autoritarism, dacă nu chiar spre totalitarism. Şi mai interesant e că, în cazul României cel puţin, putem observa că nu doar şeful suprem era obiect de adulaţie, ci şi cei din eşaloanele de mai jos şi chiar vârfurile opoziţiei.