Îmi e clar că am un ghem de complexe provinciale, care se manifestă în multe feluri şi pe multe planuri. Unul dintre ele este interesul pentru mărturiile „călătorilor străini” în spaţiul românesc. Evident, date fiindu-mi aplecările „academice” nu atât pentru cele adunate în celebrele volume ale Institutului „Iorga”, cât pentru cele mai apropiate de zilele noastre, condamnate să rămână împrăştiate şi, multe dintre ele, necunoscute!

În vara asta, uitându-mă fără un scop anume peste peisajul editorial francez, am dat peste un titlu care nu are cum să nu atragă atenţia unui român: România. Un avant-guerre. Rândurile de prezentarea mi-au dat speranţe – deşi aveau şi câteva note de natură să le tempereze – precizând că povestea („récit romancé”, „ni pur récit ni évasion du présent”) e despre sfârşitul lui 2021 şi începutul lui 2022, deci fix perioada de dinainte ca Rusia să acutizeze nenorocirea din Ucraina. Cum o copie electronică nu era de găsit, m-am hotărât să procedez asemenea profesorului Miroiu, din Steaua fără nume, adică să comand cartea de la Paris, prin librarii de la Bucureşti. Nu mi-a venit după „atâtea luni”, dar câteva săptămâni tot au fost. Iată o dovadă că „era digitală” n-a lăsat în urmă chiar totul din vremea locomotivelor cu aburi! Că tot veni vorba, şi e în chestiune, nici războiul nu s-a schimbat, faţă de acum 80-100 de ani, cum/ cât le plăcea multora să creadă în urmă cu 2-3 ani. Iată-l, în mare parte, tot cu tranşee, mine, sârmă ghimpată ş.a., ş.a.!

Autorul, mai întâi! Julien Monange – iertare, dar, tot înaintând în carte, numele a început să îmi sune caragialesc! – este locotenent-colonel, absolvent al miticei şcoli de la Saint-Cyr („La Spéciale), ofiţer de stat major, adică unul dintre acei „ŕ la fois hommes d’armes et de plume” (p. 12), care au misiunea de a pune pe foaie ceea ce urmează să se întâmple pe teren. „Historien, chercheur et stratégiste”, a mai publicat, în ultimii ani, câteva cărţi de istorie militară (1917 – année trouble, La Légion arabe de 1917, 2019; Les Germaniques, 2020) şi de literatură (Arcanes et Tranchées, 2019), primite bine, pare-se, chiar dacă în cercuri restrânse, legate cumva de mediul militar.

Acum, Monange a vrut să scrie despre experienţele sale din finalul perioadei în care cei de la vârful NATO erau conştienţi că Rusia („Le Grand Forestier”) reprezenta un pericol, dar, după cum se poate intui şi din această carte, nu şi-l reprezentau prea clar şi, parcă, nu îl luau prea în serios. Atunci, România, „l’un de ses plux vieux alliés d’Europe du Sud-Est” „focalisa l’attention de l’état-majeur français”. Suntem avertizaţi, şi pe coperta a IV-a, şi în Prologue, că nu avem de-a face cu o lucrare de istorie recentă, că, până când „les historiens puissent former des thčses sur cette épopée”, nu putem avea acces decât „(ŕ) l’arričre-court littéraire de toutes ces notes”, că autorul „décentre la problématique purement géopolitique et militaire vers un retour d’expérience littéraire et philosophique inédit”; în sfârşit, că această „poétique de l’action” „n’engage, ni n’a vocation ŕ représenter, la position du ministčre des Armées sur les évčnements narrés” (pp. 9-12) – asta ar fi fost culmea. Nu suntem însă avertizaţi că, de fapt, e aproape numai „poétique” şi aproape deloc „action”, „évčnement”, „narration”. Cea mai mare parte a „récit”-ului e o reverie în care se amestecă oarecum alegoric biciclete, lumini, arhitecturi, colţuri de natură, rudimente geopolitice (vezi „nomos de la mer et nomos de la terre”, p. 51), referinţe culturale/ istorice mai mult sau mai puţin nimerite şi niciodată subtile. Impresia de ansamblu e a unei lungi peltele cu pretenţii intelectuale şi artistice, a unei încropeli lirosofice. În plus, scriitura e voit preţioasă, complicată, metaforizată, într-o tentativă de a mima concepţia. Lectura e dificilă, iar la traducere nu îndrăznesc să mă gândesc. Versurile, cu ambiţii prozodice, care deschid fiecare capitolaş, fără a fi lipsite de părţi simpatice, par încercări ale unui adolescent, care a aflat şi el una-alta şi crede că, rimând tot ce a aflat, revoluţionează poezia. Mă bucur să pot folosi o sintagmă pe care am întâlnit-o, de curând, la David Lodge şi care se potriveşte de minune acestei cărţi: „damagedly overwritten”. Dar, dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi fost deloc. „Ce procédé allégorique assumé”, zice autorul, „permet ŕ la fois de masquer plusieurs figures du monde contemporain, mais surtout d’inscrire ce texte dans la filiation littéraire de ces deux auteurs” (p. 9), care ar fi Ernst Jünger şi Maurice G. Dantec (atenţie, science fiction!). Problema e că nu pare să mascheze nimic şi pe nimeni, ci doar să se joace cu aşa-zisele măşti. Dincolo de faţade, nu e mare lucru de luat în seamă.

Chiar România din titlu e prea puţin prezentă în „récit”, cumva fantomatică, pierdută printre panseuri, descrieri, figuri de stil. Apare, în primul rând, prin firave informaţii istorico-geografice, clişee, prejudecăţi, preluate de prin ghiduri sau de la alţi occidentali care au călătorit înainte pe aici. În prezentarea cărţii, ni se vorbeşte despre „les séductions un peu fanées”, iar ultimele cuvinte sunt „au coeur des délices et des sortileges de Bucarest” (p. 160). Dar cât ne plimbăm, nu dăm nicăieri de seducţii, delicii, sortilegii... Despre acestea, autorul a auzit de la alţii. Cum a auzit şi de altele, cum ar fi „la Mamaliga chaude et fondante, et la Ciorba au lard ou au poulet, si réconfortantes ŕ [Patrick Leigh] Fermor pendant son long périple; la savoureuse Sarmale et les Mittei odorants, que retrouve le jeune prince de [Georges] Morand” (p. 79).

Monange recunoaşte că „je n’ai eu longtemps, au sujet de la Roumanie, que des connaisances purement livresques et abstraites” (p. 59), dar crede că le-a depăşit prin experienţa directă. Aşa apare România văzută de un ofiţer francez la începutul lui 2022. Culorile sunt sumbre, uneori chiar apocaliptice. Observatorul nu pare să fi venit cu cine ştie ce bagaj de cunoştinţe şi, poate de aceea, are un aer naiv, surprins. De multe ori pare să nu înţeleagă prea bine ce vede/ trăieşte şi îşi construieşte mental imagini compensatoare. Deşi vorbeşte frecvent de „Uni-monde”, România e prezentată, fără a o spune explicit, ca outre-monde.

Dând la o parte multul balast retoric, povestea poate fi reconstituită astfel: personajul narator lucra la „Operapolis, la cité des opérations militaires françaises” (p. 43), având misiunea de a încheia „Řroplan... un document de plusieurs milliers de page écrites au lendemain de l’annexion de la Crimée” (p. 53), de a-i adăuga „une derničre partie... qui est consacrée aux rives de la mer Noire, et plus particuličrement ŕ la Roumanie” (p. 56). Nu ştim ce i-a raportat superiorului în decembrie 2021, dar ordinul acestuia a fost clar: „Il est temps d’aller voir sur place si vos idées sont exécutables, de les confronter au terrain. Vous partirez donc trčs bientôt pour la Roumanie” (p. 71). Era înainte de Crăciun şi, „trčs bientôt” a fost după Anul Nou. În carte, urmează şi un ocol despre „la caste des logothčtes” din Bizanţ, aşa că România intră în scenă, începând cu Dobrogea (scrisă în toate felurile), abia pe la pagina 80 din 160. Imaginea cenuşie a Litoralului e în bună parte explicabilă prin faptul că l-a vizitat iarna, dar remarcile privind arhitectura („le style «balnéaire soviétisant») sunt greu de respins. La fel şi aprecierea că „il en faudrait encore beaucoup pour que la région se changeât en une Ibiza de la mer Noire” (p. 92). Mai încolo un pic, a vizitat nişte obiective militare de la munte, extaziat de cântecul Parte din tine al lui DJ Project & Roxen, atât de extaziat încât i-a citat în original şi in extenso versurile. Şoferul-soldat Antonescu a binevoit să i le traducă, stârnindu-i un suprem „C’est beau!” (p. 101). S-a plimbat prin multe alte locuri de-ale noastre, „peut-ętre épiées par les orbites de Moscou (p. 80), apreciind ospitalitatea românească: „Nous bénéficions systématiquement d’escortes sirčnes hurlantes par la police militaire, d’accueils protocolaire, de guides empressés ŕ nous ouvrir toutes les portes requises. «Les Franceza arrivent, vin Francezii!»; ils tiennent ŕ le faire savoir et ŕ montrer leur joie de cette perspective” (p. 108). A ajuns în locuri taman bune „pour ressentir le fameux Dor, nuance contenue dans un monosyllabe et exprimant la tristesse, la mélancolie, une nostalgie męlée d’anxiété et de culpabilité” (p. 135). A fost şi la biserică să se roage „pour la France, pour la Roumanie, pour l’Alliance..., pour les territoires convoités par le Grand Forestier” (p. 146). În finalul misiunii, îl vedem „dans la grande salle ŕ manger du général commandant de la brigade multinationale Sud-Est C...” (p. 151), pronunţând grav în faţa unui camarad, tot francez, „[une] condamnation non plus géopolitique ou militaire, mais morale, du régime russe et des agissements du Grand Forestier” (p. 158).

La scurt timp după ce francezul s-a întors – cu siguranţă, plin de informaţii şi de idei preţioase – la „Operapolis”, Rusia „réalisait ce que tant de mes amis jugeaient impossible, baraoque, insensé...” (p. 11).

Aş fi trecut repede peste România lui Monange dacă nu aş fi observat, târziu, o notiţă în dosul paginii de titlu, anume că ea deschide „une collection littéraire au service de votre engagement au sein ou aux côtés des Armées, pour vous permettre de partager votre expérience avec le grand public”. Eu cred că, dacă i se prezintă lucrurile aşa, „le grand public” nu poate înţelege de ce să „donner des garanties militaires ŕ la Roumanie” (p. 12), o ţară atât de îndepărtată şi de ciudată. Tradusă pentru micul public românesc, cred că ar slăbi încrederea în aliatul francez şi ar stârni reacţii... cazone. Ce efecte ar putea avea asupra adversarului?

P.S. 1. Nu pot să nu mă întreb de ce, în carte, e scris negru pe alb „Constanţa”, dar nu şi „Craiova”.

P.S. 2. I-o fi zis el, P.L. Fermor, Slivo, dar nu cred că ofiţerul francez a auzit vreodată cuvântul ăsta prin vreo popotă/ cârciumă românească.

P.S. 3. Formula „Vassili, l’officier roumain détaché ŕ Operapolis” (p. 80) mi se pare inversul bancului cu CIA care a încercat să introducă în URSS un spion afro-american.