Nu ştiu dacă s-a întâmplat o dată sau de mai multe ori, dar, sigur, memoria a dilatat mult povestea. N-are rost să încerc să(-mi) explic de ce, prin gândurile mele, au apărut frecvent, de când mă ştiu, bulbii mici de ceapă (a nu se confunda cu ceapa perenă), zişi, pe olteneşte, orceag. Nu mă dăduseră la şcoală, când, zicând şi eu orceag, tataie (altfel, viespar de ciudăţenii fonetice, lexicale şi chiar gramaticale) m-a pus la punct: Arpagic, mă, că orceag să zîce la ţară!. Nu după mult timp, văzând-o pe Ana Blandiana la televizor, tot el mi-a spus: A zîs de Ceauşescu că e mîrtan şi-l cheamă Arpagic!. Nu ştiu când o fi aflat asta, dar, după alţi câţiva ani, am început să mă întreb dacă nu cumva mica lui boierire lingvistică era o... şopârliţă. Oricum, chiar şi involuntar, a făcut şi el ceva subversiv, în afară de venituri ilicite!
Dacă şi tataie, simplu ascultător de meciuri şi cititor de anunţuri, a auzit şi a înţeles cât de cât, mi-e clar că situaţia creată prin apariţia şi interdicţia volumului Întâmplări de pe strada mea (1988), cu textul vedetă O vedetă de pe strada mea, este definitorie pentru anii 80 româneşti. Spre deosebire de alte îndrăzneli din epocă, a reuşit să iasă din bula (cu pretenţii) de intelighenţia şi să se propage în lumea largă a lui Bulă. Nu are rost să ne întrebăm dacă impactul ar fi fost acelaşi în absenţa interdicţiei puse autoarei, căci nu vom putea afla niciodată.
Despre această secvenţă este vorba în Mai-mult-ca-trecutul, un jurnal rătăcit, uitat, găsit în timpul pandemiei; şi aici nu voi tulbura convenţia cu observaţii istorice al ultimului an şi jumătate al comunismului, în care găsim consemnate multe lucruri ştiute cumva din Fals tratat de manipulare (2013, cu un tiraj nou în 2023). Dar, dacă în Fals tratat statutul de carte de memorii era explicit şi de la început refuzat, întâmplările fiind prezentate disparat, de la mare distanţă, şi subordonate unor idei, în jurnal, realitatea apare transcrisă cu un fel de încăpăţânare aproape pisăloagă şi sincronă, din prezent în prezent (p. 8). Este o exagerare: publicând un text aşa cum a fost scris în 88-89, autoarea nu mai încearcă să găsească sau să dea, retrospectiv, sensuri celor trăite, dar asta nu înseamnă că nu a încercat chiar în timp ce le trăia. Consemnarea nu poate fi o simplă transcriere, un filtru interpretativ nu poate fi niciodată evitat, iar la o personalitate ca Ana Blandiana, în acele circumstanţe, nu are cum să treacă neobservat.
Pretenţiile au fost modeste în ceea ce priveşte jurnalul. El trebuia să fie doar un mod de a defula, de a descărca revoltele pentru a nu turna întreaga scriitură în cărţile adevărate (p. 192), un substitut de scriitură, în perioada în care scriitoarei i se luase dreptul de semnătură: era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci oarecum dimpotrivă că ele vor trebui să-i ţină acesteia locul (p. 5). Era altceva decât adevăratul scris (p. 247), scrisul propriu-zis (p. 368), şi, în timp, ajunsese să pară o irosire: mă îndoiesc tot mai mult că scrierea acestui jurnal, căruia îi jertfesc zile şi săptămâni... are cu adevărat sens (p. 500). Dar tot Ana Blandiana scrisese în România literară, puţin înainte de a fi lovită de interdicţie: Celor fericiţi, existenţa le e suficientă. Ceilalţi au nevoie şi de sensul ei. Dimpotrivă, Falsul tratat, chiar dacă scris fără bucurie, era foarte ambiţios, menit să găsească un adevăr de care eu am nevoie... răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi evoluţie. Astăzi, mi se pare că jurnalul este clar un câştig, chiar dacă autoarea e încă reticentă el nu-mi face bine, cred, nici ca om, nici ca scriitor (p. 10) şi îi acceptă publicarea doar ca portret al epocii. Nu e puţin lucru şi, oricum, e mult mai mult de atât. Voi reveni!
Din confruntarea celor două cărţi, putem spune, într-adevăr, că memoria este, de fapt, o formă de imaginaţie (p. 7) şi, tocmai de aceea, nu putem accepta că faptele ar fi găsit soluţia de a supravieţui prin idei (p. 9). Chiar ideile determină uneori imaginarea faptelor, ne fac să umplem golurile cu mici pete de culoare pe care ni le închipuim potrivite (p. 7) ori să obturăm/ decupăm ce ni se pare nepotrivit, redundant, irelevant. Şi autoarea celor două texte, scrise la distanţă de aproape un sfert de secol, a fost surprinsă să găsească relatări mai mult sau mai puţin diferite ale aceloraşi întâmplări, dar care semnificau mai mult sau mai puţin la fel (p. 9). Numai că acest mai mult sau mai puţin poate fi semnificant istoric şi poate ridica semne de întrebare în privinţa felului. Nu mă voi opri asupra momentelor tragice (arestarea tatălui; accidentul; tânărul care ameninţa cu sinuciderea), nici asupra celor comice/ tonice (babele cu funcţii înalte şi picioare umflate, dormind la prezidiul unei săli pustii; manifestarea de simpatie a miliţienilor după controlul maşinii de scris). Mă tot gândesc la ceva care mi se pare important istoric, dar care apare fugitiv şi diferit în cele două texte: mediatizarea scandalului cu Motanul Arpagic la Europa Liberă. În Fals tratat, vorbeşte de nici cea mai mică referire, iar apoi de menţionarea destul de în treacăt, într-o emisiune. În jurnal, a notat, încă din octombrie 1988, ascultăm o emisiune despre mine la Europa Liberă (p. 109), fără niciun amănunt. Pe parcurs, mai apar scurte însemnări, pentru ca, în martie 1989, să găsim o referire la scandalul de la Europa Liberă... început pe la mijlocul lui octombrie (p. 296). În mai, într-un context oarecum schimbat (o excelentă ilustrare a cenzurii complicate, arbitrare, informale, ambigue), mediatizarea pare mai puţin dorită: Seara se transmite «Scrisoare deschisă AB»... stăm suspendaţi până la 9.30, când, în sfârşit, ne liniştim. Sunt citate numai câteva fraze, şi acelea îmblânzite (p. 364).
Da! Mai-mult-ca-trecutul este un portret al epocii. Trebuie să figureze în bibliografia oricărui seminar despre comunism. E un fel de auxiliar al istoriei, dar care, ca şi ştiinţele auxiliare, este fundamental. Nu cred că excesul de exactitate naşte impresia de ficţiune (p. 8), ci, dimpotrivă, prezentarea fragmentară, rezumatul, întotdeauna simplificator, ceea ce ni se pare a fi idee principală creează un aer de distopie. Pentru a înţelege istoria, dincolo de informaţia seacă, e nevoie să plonjăm cu totul într-o lume dispărută, cu toate mărunţişurile şi contradicţiile ei, pe care să le rotunjim cât mai puţin. Găsim în jurnal toate clişeele comunismului târziu: foamea, frigul, frica, turnătoria şi paranoia, coada (coada la benzinăria din Brezoianu era destul de mică... În ceva mai puţin de două ore am ajuns la pompă, p. 374), hoţia propriu-zisă şi cea morală, haiducia. Prin înregistrarea amănunţită a cotidianului sunt spulberate multe mituri şi, oricât de cinic ar suna, cel mai important mi se pare cel al neimportanţei banilor, pentru că, prin perpetuarea lui, mi se pare că regimul comunist are un succes postum. Zicem aveam bani, dar nu aveam ce face cu ei pentru că nu era marfa, eludând o lege economică: cu cât un produs e mai rar, cu atât îi creşte preţul, deci e şi mai greu de obţinut. Iar în anii 80 lipsea cam tot. Gogoşari cu 25 lei kg, ceea ce este aproape imoral (p. 73). În ceea ce priveşte butelia, la sat nu mai există nicio modalitate legală de a o umple. La negru costă 250-300, când preţul ei real este 40 (p. 92). Chiar şi cărticica mea [interzisă] se vinde cu 500 de lei bucata (p. 86).
Totuşi, chiar văzând-o pe Ana Blandiana pe un trotuar, alături de piramida de borcane, ca într-o reclamă: fata cu mazărea (p. 59), nu trebuie să uităm că prin faţă nu ni se scurge viaţa unui om obişnuit. Un scriitor era, socialmente, cu totul altceva decât astăzi. Autoarea îşi conştientiza o superioritate, chiar dacă simţea în clamarea ei o punere în inferioritate, ceea ce, evident, nu era cazul pentru mulţi alţii. Nu insist asupra mediului scriitoricesc, prezentat cu destule picanterii, care ar putea explica de ce poeta crede că publicarea jurnalului îi face rău. Oricum, pe lângă problemele tuturor, există destule altele specifice, de neînţeles pentru un nescriitor, pentru că nu sunt, vorba lui Sorescu, neplăceri adevărate, fizice... de viaţă şi de moarte, nu fleacuri legate de publicare (p. 138).
E vorba despre români, despre scriitori, dar, în primul rând, despre Ana Blandiana. Răul cotidian comunist nu e doar fundalul unei vieţi, ci chiar parte a acesteia. Autoarea l-a trăit din plin, până la somatizare. Dincolo de marea dilemă legată de alegerea între demnitate şi posteritate, resimţea chinuitor viaţa comună, în general, în măsura în care toate cele pe care trebuia să le facă o distrăgeau de la viaţa dezirabilă, scrisul. Şi cum regimul făcea totul mult mai greu, traiul reprezenta, tot mai mult, o piedică în calea operei. Oare şi alţi oameni au de făcut atâtea mărunţişuri şi, dacă da, cum reuşesc să scape de sentimentul că li se mărunţeşte viaţa şi că fărmăturile sunt bătute de vânt? Sau poate, pur şi simplu, pentru majoritatea oamenilor această măcinare este chiar definiţia vieţii? (p. 103).
Intrigat, încă de când am văzut coperta, că jurnalul se încheie pe 12 decembrie 1989, nu pot decât să sper că mai există vreo continuare uitată prin vreun dulap!
P.S. 1. Scriitura Anei Blandiana e caracterizată de o inteligenţă ascuţită, care face surprinzătoare câteva naivităţi şi suprainterpretări, menite să definească lucrurile, pornite parcă din prea multă încredere în raţiune.
P.S. 2. Jurnalul este şi un portret în filigran al fascinantului scriitor-personaj Romulus Rusan. Mi se pare o impietate să zic mai mult.
P.S. 3. Datorez cuplului Blandiana-Rusan nu doar debutul cu un text tipărit, ci şi, prin Şcoala de la Sighet, o deschidere a ochilor din care mi-am dezvoltat un scepticism sănătos, cred. Omagiu!