Sub titlul-bombă Nichita şi Securitatea avem publicate câteva documente din Arhiva CNSAS care îl privesc, mai mult sau mai puţin, pe Nichita Stănescu („Socrate”, apoi „Ploeşteanu”). Sunt note (informative), note-raport, rapoarte, adrese din anii 1970-1987, adică dintr-un moment al „agravării iremediabile a unei lungi şi sfâşietoare crize existenţiale”, cum ni se spune citându-l pe Al. Condeescu, până după moartea poetului, când „organele” se interesau de manuscrisele sale, de colecţia de monede şi de diverse persoane care îi fuseseră prin preajmă. E clar că există mult mai mult material şi nu avem nicio explicaţie pentru selecţia operată. Asta e! Vorbim despre ce/ cât citim!

Nichita Stănescu apare aşa cum îl ştim din amintirile celor care l-au cunoscut, cu o viaţă dezordonată, excese şi schimbări frecvente de stare. Politic, e când (prea) pe linie, când gata să o rupă („manifestări ostile”), dar în ambele cazuri, motivele prea puţin politice şi mai mult personale, legate de (in)satisfacţiile de la un moment dat. Sursa „Pascu Iuliu” scria, în noiembrie 1974: „El îşi prezintă în mod dramatic situaţia. Spune că e împiedicat să publice, că în noile condiţii politice şi sociale îşi pierde personalitatea şi regretă că n-a rămas în străinătate”. În ianuarie 1975, un raport propunea închiderea recent deschisului Dosar de urmărire informativă „Socrate”, întrucât „din verificările întreprinse a rezultat că motivul nemulţumirilor şi reacţiilor amintite a fost modul cum într-o perioadă (1973-1974) unii critici literari l-au apreciat, contestându-i valoarea, de cele mai multe ori pe baze subiective. Aceasta l-a determinat să aibe uneori reacţii violente şi să caute singur posibilităţi de afirmare în exterior. La aceasta se mai adaugă faptul că este o fire deosebit de orgolioasă, care nu acceptă critici, considerându-se cel mai mare poet contemporan. De menţionat că nemulţumirile sale erau puse în evidenţă în special când era în stare de ebrietate şi incitat de prieteni... Din materialele obţinute rezultă că are o stare sufletească mult îmbunătăţită, este remontat psihic, aşa încât nici nemulţumirile cu care a fost semnalat iniţial nu au mai reapărut”. Herder-ul îi mângâiase orgoliul. La sfârşitul anilor ’70, în luptele literare, s-a plasat de partea greşită (chiar şi istoric), intrând în situaţii pe care orgoliul său nu le putea suporta. Le-a ţinut partea lui Eugen Barbu şi lui Ion Gheorghe, acuzaţi de plagiat, s-a pus contra „lumii bune”, a epocii şi a istoriei, a avut cronici usturătoare la Epica Magna (Nicolae Manolescu, „Descrierea poeziei”, România literară, 15 noiembrie 1978; Marin Sorescu, „Un magnat al poeziei şi Magna sa. Nichita Stănescu – ouă şi sfere”, Ramuri, martie 1979), care i-au provocat mare deranj spiritual şi noi „manifestări ostile”, reflectate în dosarul „Ploeşteanu”. Situaţia sa era la acea vreme oarecum paradoxală: deşi el era în „tabăra regimului”, se ridica împotriva acestuia, ca reacţie la atacurile „taberei anti-regim”. Potrivit sursei „Georgescu”, în martie 1981, „NICHITA STĂNESCU spunea că-i este lui ruşine pentru felul cum se comportă scriitorii în faţa conducerii superioare de stat. Că în loc să se ducă cu respect şi să discute probleme serioase cu spirit comunist, ei merg cu probleme «de mahala» neserioase...”. În vara aceluiaşi an, când îi trecea prin gând să îşi depună carnetul de partid, i-ar fi spus lui „Cornel”: „ceilalţi o duc foarte bine fiind contestatari şi «ia să fim şi noi puţin contestatari, poate o ducem mai bine»”. Cred că, pentru securişti, Nichita era un pericol nu atât pentru atitudinile sale în sine, mereu influenţabile pozitiv, cât prin agitaţiile pe care le puteau produce în periculoasele medii culturale. Personajul se încadra în eticheta pusă în 1979, într-o notă semnată de însuşi şeful Direcţiei I: „În privinţa poziţiei sale politice se remarcă faptul că este un poet patriot, dar în unele situaţii determinate de nemulţumirile personale, [...] face unele afirmaţii necorespunzătoare”.

Pe lângă toate acestea, nu pot trece cu vederea câteva episoade comice. De exemplu, după o vizită la Liceul „V. Alecsandri” din Bacău (1971), „eleva Ifrim Anişoara, cl. a XII-a B... s-a exprimat f. revoltător la adresa lui Nichita Stănescu pentru atitudinea subintelectuală în privinţa ţinutei, iar modalitatea de a discuta cu elevii mai mult decât jignitoare. La urmă semnând în cartea de onoare a liceului a scris incorect numele poetului: Alexandri”. Bine că domnişoara nu l-a întâlnit şi pe Eminescu şi bine că niciunul dintre ei nu vizitează şcoli în zilele noastre! În acelaşi an, o notă nesemnată reţinea că „din date certe..., rezultă că Nichita Stănescu se ocupă cu traficul de valută, cumpărând de la o persoană 200 de mărci vest-germane cu 10 lei marca”. În mai 1973, elevul sergent Georgescu Cristian (fără legătură cu sursa „Georgescu”) raporta că o fostă colegă de liceu i-a povestit că Nichita „s-a arătat indignat de faptul că «i s-a băgat» o poezie [???] în manualul de clasa a XII-a care nu este reprezentativă pentru creaţia lui şi din care elevii ar putea trage concluzia că el ar fi un fel de «cioclu», «un tip morbid» etc.”.

Cred că aceste mărunţişuri, ca de altfel întreaga montură a volumului, sunt relevante pentru modul în care „lucra” Securitatea, adesea habarnist, urechist, cu surse la mâna a n-a, nepricepându-şi bine obiectul „muncii”, compilând, înflorind şi înecându-se în birocraţie. Dacă ar fi să tragem o concluzie strict pe baza acestui volum, ar rezulta că Nichita nu a prezentat prea mare interes şi că securiştii erau foarte slabi. Plimbau nişte informaţii după cum se nimerea. Rar se poate vedea vreo notă critică a vreunui informator sau ofiţer, de genul „nu-mi face impresia că este bun cunoscător al literaturii române” sau „poetă obscură (mai mult trăită în mediul scriitoricesc, decât poetă)”. Că poliţia politică nu trebuie subestimată o arată un document numit „PLAN DE MĂSURI privind introducerea mijloacelor «T.O.» la domiciliul lui «PLOEŞTEANU»”, dar asta nu reuşeşte să-mi respingă ipoteza că principala armă a fost şi rămâne mitul propriei omniscienţe şi omnipotenţe.

Pe fond, nu-i mare lucru în această carte! Să ne referim puţin la formă! În primul rând, multe dintre textele „selectate” erau deja cunoscute de ani buni (vezi Mircea Coloşenco, Viaţa şi opera lui Nichita Stănescu (repertoar biobibliografic). 80 de ani de la naşterea poetului, 2013; revista Vatra veche, martie 2017; documentarul TVR realizat de Radu Găină, 2017). Nicio vorbă despre asta şi nicio vorbă despre cum au fost alese documentele, inducându-se impresia că e vorba de o premieră şi încă de una exhaustivă!

Se vede că transcrierea şi publicarea s-au făcut cum a venit la mână, adică aşa cum au fost legate hârtiile în dosare, cu adresele de înaintare în urma notelor şi rapoartelor, uneori rătăcite de acestea (intercalări sau chiar lipsuri), creându-se un adevărat ghiveci documentar. Ar fi fost binevenite nişte note explicative, atât în privinţa chestiunilor de formă, cât şi a celor de conţinut. Nu avem decât unele note biografice, firave, chiar anorexice, redundante şi/ sau insuficiente, de genul „Vincenţiu Grigorescu (1923-2012), pictor”, ca şi când din cuvintele „într-o vizită... la atelierul pictorului Vincenţiu Grigorescu” am fi putut înţelege că era mecanic. După „Blandiana”, chiar e utilă nota care precizează „Ana Blandiana”, dar nu-mi clarifică întru totul identitatea persoanei, căci mă gândesc la o secvenţă din jurnalul poetei, în care cineva îi atrăgea atenţia că s-ar putea să nu fie singura Ana Blandiana din lume.

Tot la categoria contribuţii ale editorului ar putea fi trecută şi lista de „Abrevieri”, dacă nu ar fi o preluare ad litteram a unui „Index de termeni şi abrevieri cu utilizare frecventă în documentele Securităţii”, de pe site-ul CNSAS. Sunt mulţi termeni care nu au nicio treabă cu notele din volum, dar... mai bine mai mult decât mai puţin. Apreciez în special includerea termenului „marşrutizare”, care deşi nu apare deloc în ceea ce-l priveşte, sigur i-ar fi plăcut lui Nichita. L-ar fi intonat cum numai el ştia!

Nu-i puţin lucru să faci ediţii de documente, dimpotrivă, dar oricât de bine ai face-o, nu poţi să-ţi pui numele pe copertă ca şi când ai fi autor. Văzând „Fabian Anton, Nichita şi Securitatea”, unii ar putea crede că e o carte precum Nadia şi Securitatea, a lui Stejărel Olaru.

De fapt, Fabian Anton (despre care nu ştiu decât, din Wikipedia, că e foarte prolific) semnează doar textul introductiv, „«O pată de sânge care vorbeşte». Nichita Stănescu în arhivele Securităţii”, în care citează masiv din documentele care urmează. Iar când nu citează... „Pata” începe aşa: „Deşi CNSAS este activ de aproape un sfert de veac, până astăzi nimeni nu a avut curiozitatea să cerceteze, măcar, dacă Nichita Stănescu a fost urmărit de Securitate sau, dimpotrivă, dacă a făcut parte din «cealaltă tabără», cea a turnătorilor”. Cum – iertaţi modestia, asemenea lui Nichita – am o ureche muzicală aparte, m-am întors la o cronică de-a lui Răzvan Voncu (România literară, 8 mai 2015) la volumul Marin Preda. Un portret în arhivele securităţii, realizat de Ioana Diaconescu. Unde, ce să vezi? „Deşi CNSAS este activ de circa un deceniu şi jumătate, nimeni nu a avut curiozitatea să vadă, măcar, dacă Marin Preda a fost urmărit de Securitate sau a fost, dimpotrivă, un turnător”. Sună cumva, dar nu facem cronică muzicală aici. Oricum, probabilitatea ca doi autori să fi scris „Fiecare pas pe care îl face/ făcea îi este/ era atent supravegheat, cu ajutorul unor turnători zeloşi...” e mai mică decât cea ca turnătorii să fi fost aceiaşi...

N.B. Contrar obiceiului, în acest text nu am făcut trimiteri la pagină, pentru simplul fapt că, răsfoind cartea în librărie, am decis să o parcurg în format electronic.