Sună aiurea să spui că o carte de drept, fie el şi constituţional, e frumoasă, dar, dacă e frumoasă, ce să faci? E o frumuseţe a gândirii deopotrivă libere şi ordonate, a construcţiei argumentative, îndrăzneţe şi solide – cu multe ascuţimi aforistice (nu, nu prea e vorba de dictoane latineşti), dar nicidecum reductibilă la ele. Aş mai zice şi că nu e departe de o „estetică a urâtului”, căci totul se iscă din chestii care numai frumoase nu sunt. Temperându-mi puţin entuziasmul, precizez că nu e vorba de o „premieră absolută”. Autorii acestei cărţi şi-au mai exprimat ideile în varii publicaţii ori comunicări. Impresionantă e acum (şi) alăturarea, care creează „valoare adăugată” şi dă vizibilitate în peisajul doctrinar/ jurisprudenţial românesc, împânzit de interpretări urmând logica „nimeni nu e mai presus de lege pentru că legea e mai presus de toţi”. Sigur, acestea sunt, în general, ambalate într-un jargon, astfel încât în faţa juriştilor să pară docte, iar a nejuriştilor, de-a dreptul pontificale.

Nu mi-aş fi permis asemenea obrăznicii dacă nu aş fi văzut negru pe alb că autorii au dorit să scrie o carte „de popularizare”, „a specialiştilor pentru publicul nespecialist, dar interesat” (B. Dima, V. Perju, p. 8). Stilul e, într-adevăr, „mai relaxat”, dar nu neapărat „mai puţin academic” (p. 9), ci, aş zice, mai puţin... continental. Într-unul din textele cele mai hard juridice (pentru că vorbeşte despre drepturi şi libertăţi fundamentale) se atrage atenţia asupra riscului ca „limbajul juridic să camufleze problematica drepturilor constituţionale şi să o sustragă dezbaterii legitime a publicului larg”, când, în fond, ea nu este „cu nimic peste capacităţile cognitive şi deliberative ale cetăţenilor” (V. Perju, p. 70). Poate că e prea mult să vorbim, chiar ca deziderat, de „publicul larg” interesat de „raţionamentul” deciziilor Curţii Constituţionale (Elena-Simina Tănăsescu, p. 169), dar un public „mai larg” decât comunitatea juriştilor există fără îndoială. Aş zice că sunt chiar eu şi mi-ar plăcea să am timpul, spaţiul şi ocazia de a povesti „cu cuvintele mele” – „băbeşte”, dacă vreţi – unui public şi mai larg. Am avânt cu atât mai mult cu cât numeroşi autori au arătat, tratând diverse chestiuni constituţionale, că destule dintre cele numite „juridice” sunt, de fapt, politice – eventual poleite juridic. Mi s-a întărit convingerea – pe care mi-o exprim abrupt ori de câte ori, în discuţii, cineva încearcă să mă pareze tehnic/ formal – că dreptul public/ constituţional nu e întotdeauna chiar... drept. Sau, cum spun alţii mai pricepuţi şi mai inspiraţi, e „un domeniu juridic oricum rarefiat” (Bogdan Iancu, p. 274), „distincţia politic-juridic nu se bazează pe o separare conceptuală netă. Şi nici nu are acoperire în realitatea constituţională” (Valentin Constantin, p. 311).

Dar, până la urmă, despre ce e vorba în carte? Am împrumutat sintagma din titlu de la profesorul ieşean Marius Bălan şi pentru că îmi aduce aminte de o vorbă din secolul al XIX-lea, şi pentru că exprimă foarte bine materia. Mai mulţi jurişti români („eminenţi jurişti” e clişeul tradiţional) au aruncat o privire asupra organizării şi/ sau a activităţii Curţii Constituţionale a României, autoritatea politico-juridicţională despre care auzim atât de des şi al cărei „paradox «de esenţă»” este că, deşi o considerăm „indispensabilă democraţiei constituţionale,... nu prea ştim exact ce face şi cum ar trebui să îşi îndeplinească atribuţiile” (B. Dima, V. Perju, p. 7). Chiar şi în abordările mai „potolite” analitic apar destule critici şi sugestii de revizuire a legii şi/ sau a Constituţiei. Dar abordările nu prea sunt „potolite”. Autorii nu tratează Curtea cu prea multe menajamente şi cred că e bine că nu o fac. Marius Bălan deschide în forţă, arătând cu exemple (celebre, aş zice) că CCR pronunţă decizii „foarte slab şi superficial argumentate” (p. 17), că practică „postularea unei teze, a cărei reformulare în alţi termeni este substituită demonstraţiei ca atare” (p. 40). Cosmin Cercel rămâne la ceva care îl preocupă de mult şi care, după experienţele anilor 2020-2021, ar trebui să ne preocupe pe toţi: „măsurile de excepţie, aflate în zona liminală a ordinii constituţionale” (p. 61), la intersecţia dintre „coerenţa normativă şi eficacitatea socială” (p. 50), şi care, printr-un control de constituţionalitate ineficient, pot fi lipsite de eficacitate sau pot duce la „crearea de noi ordini juridice – o nouă normalitate” (p. 53). N-ar fi exclus să se întâmple şi una, şi alta. Doamne, fereşte!

Cel mai mult mi-a plăcut să citesc despre acele aspecte din „viaţa şi opera” CCR pe care, de regulă, le-am ocolit, tocmai pentru că sunt „prea juridice”. M-au interesat mereu, cvasi-exclusiv, „conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice”, pe care le „soluţionează” după revizuirea din 2003 (vezi Ramona Popescu, pp. 129-150). Această atribuţie a dus la „declinul legitimităţii Curţii”, adică la un „declin al autorităţii deciziilor”, ridicând „o suspiciune specială de lipsă de imparţialitate” şi, totodată, a răsturnat „ordinea firească a priorităţilor” (V. Constantin, pp. 314-316) şi, implicit, a atenţiei „publicului” şi chiar a doctrinarilor, existând tendinţa de a ignora „nucleul tare”, anume „jurisprudenţa de drepturi şi libertăţi”. M-aş fi aşteptat ca în această materie judecătorii să se descurce mai bine decât atunci când arbitrează rugby-ul dintre palate. Ei bine, Vlad Perju, analizând speţe privind tutela, paternitatea, contribuţiile sociale ş.a., a constatat că „majoritatea deciziilor Curţii sunt schematice, aproape lapidare, raţionamentul juridic reducându-se la un formalism dogmatic nu doar nesatisfăcător, ci mai ales inoportun ca metodă de interpretare a drepturilor individuale în contextul constituţionalismului postdecembrist (pp. 67-68).

Chestiunea cea mai preocupantă este cea a raporturilor dintre dreptul european şi cel românesc, contribuţiile pe această temă formând o secţiune aparte, numită „Dialoguri constituţionale”. Ironic, pentru că exact lipsa dialogului între CCR şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene e marea problemă! Raluca Bercea merge „în linia lui Derrida” (p. 176) pentru a arăta asta. Lucian Bojin şi Manuel Guţan vorbesc despre „tranşee” juridice, respectiv constituţionale (p. 196, 256), iar Bogdan Iancu, despre „monologuri paralele” (p. 283). Amândouă curţile se dovedesc inflexibile. Mi-ar plăcea să pot povesti toată tărăşenia, măcar pentru a-mi arăta nedumeririle. Pe scurt şi după ureche, cele două curţi văd diferit „prioritatea” „reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu... faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”. Pentru CJUE, normele europene sunt supraconstituţionale, iar pentru CCR, doar supralegislative şi infraconstituţionale. Prin urmare, cea din urmă şi-a arogat şi un control de constituţionalitate a „legilor” europene, care ia (şi) forma unui „control de identitate”, căci CCR nu apără „supremaţia Constituţiei” doar prin prevederile ei, ci şi prin „identitatea constituţională naţională”, concept despre care e greu de spus din ce munţi izvorăşte. Poate din Pădurea Neagră! Se pare că invocarea sa e un „argument ornament introdus în baza unui import constituţional formal din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a Germaniei” (M. Guţan, p. 264). Chiar dacă are „o valoare mai mult stilistică” (B. Iancu, p. 285), „permite” Curţii noastre o gamă largă de libertăţi suveraniste. Rămânem cu bucuria că „identitatea” nu a fost (încă!) folosită ca „instrument al unei politici iliberale antieuropene” (M. Guţan, p. 270), ca mai la nord-vest, şi cu întrebarea abisală: „Bruzli îl bate pe Vandam?” (L. Bojin, p. 220). Instanţele ordinare să se descurce cum pot!

Am întors pe toate părţile mult citata bucăţică din Decizia nr. 390/2021: „o instanţă naţională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziţii din dreptul intern, constatate ca fiind constituţionale prin prisma art. 148 din Constituţie, cu dispoziţiile de drept european”. Mai că nu m-am întors la manualul de geometrie în spaţiu. Chiar înainte de logica dubioasă (L. Bojin, p. 210), mi se pare că CCR se află într-un imbroglio procedural, pe care ea însăşi l-a creat, şi pe care nu m-aş pricepe să-l explic. O impresie asemănătoare am avut şi citind despre „relaţiile de putere” dintre CCR şi ÎCCJ (Antoniu Simon, Dacian C. Dragoş, pp. 226-250). Altfel, nu cred că m-ar fi interesat analiza „procedurii judiciare speciale” şi nu mi-aş fi dat seama de necesitatea creării prin lege a unui drept constituţional procesual, astfel încât CCR să nu mai aibă, cu puţine excepţii, „puterea absolută de a decide procedura judiciară de urmat” (B. Dima, L. Ciubotaru, p. 357). Şi apropo de ce poate face Curtea cu de la sine putere, trebuie menţionată şi descrierea/ analiza din interior realizată de Elena-Simina Tănăsescu, judecător cu bogat portofoliu de opinii separate şi care parcă se potriveşte mai bine cu autorii acestui volum decât cu colegii de podium.

În final, despre oameni! Mai întâi, după cum arată Bianca Selejan-Guţan (pp. 398-402), prezumţia de contencios pur abstract şi obiectiv, din care se deduce lipsa oricărui „interes” al judecătorilor, pe care se întemeiază imposibilitatea recuzării şi abţinerii, e firavă şi naivă. Mi se pare de bun simţ aplicarea, şi în cazul lor, a prevederilor Codului de procedură civilă. Apoi, ştim că juzii constituţionali sunt numiţi politic şi cred că e imposibil să înlăturăm cu totul semnul întrebării asupra independenţei/ imparţialităţii lor – poate doar dacă trecem pe sistemul american, în care controlul de constituţionalitate e în sarcina puterii judecătoreşti. O atenuare a politicului ar fi, teoretic, posibilă prin luarea (mai) în serios a criteriului „înaltă competenţă profesională” (B. Selejan-Guţan, pp. 402-404). Zic teoretic, pentru că mi-e greu să cred că această sintagmă poate căpăta „conţinut normativ”. Privind dinspre academia, cred că ar fi ori poezie, ori scientometrie – niciuna de dorit. Că tot veni vorba, aş fi curios să aflu şi ce crede Curtea că a vrut legiuitorul să spună prin „învăţământ juridic superior”.

Dincolo de plăcerea de a fi citit o carte de „aventuri constituţionale”, o încheiere optimistă nu am!