Se simte apropierea unui nou, al nu ştiu câtelea, val de discuţii despre reforma administrativă. Nu ştiu dacă va veni înainte ori după alegerile parlamentare. Nu ştiu cum se va pune problema – deocamdată, aud doar de desfiinţarea comunelor mici, ceea ce mi se pare o prostie –, dar aş paria pe revenirea în discursurile politice a unei „fantome” care bântuie pe aici încă de pe vremea Principatelor Unite: regionalizarea. Şi pentru că istoria nu prea dă motive de optimism, cred că „dezbaterea” va fi superficială şi disonantă, cu tendinţe de idealizare (printr-o redesenare a hărţii rezolvăm toate problemele) şi de diabolizare (distrugem totul, chiar şi harta), mascând cu steagul „bunei guvernanţe” diverse interese, mai mari sau mai mici.

Totuşi, o fărâmă de optimism am! Mă gândesc că politica ar putea căpăta ceva consistenţă şi coerenţă prin presiuni din exterior, dinspre zona civic-academică. Un astfel de rol poate avea (şi) volumul Regionalizarea..., care cuprinde zece studii ale unor „specialişti proveniţi din mai multe câmpuri ale cunoaşterii şi din mai multe centre”. Preluând un concept din geografie (G. Ţurcănaşu, p. 157), putem zice că în vârful „ierarhiei locurilor centrale” se află municipiul Iaşi.

Cu o excepţie, orientarea contribuţiilor este clar pro-regionalizare, după cum se vede şi din titlul cărţii şi după cum au spus-o coordonatorii de la bun început: „regionalizarea trebuie să afirme specificul regiunilor, ţinând seama şi de obstacolele şi de oportunităţile din calea sa” şi, deşi „regionalizarea nu garantează a priori buna guvernanţă [...]”, „în România, regionalizarea pe contururi (cât mai apropiate de cele) istorice ar putea fi soluţia mult aşteptatei modernizări a statului, care ar răspunde în mod convenabil atât contextului european, cât şi celui naţional, respectiv nevoii de dezvoltare a ţesutului social-economic al ţării noastre” (p. 9).

Studiul de început, al lui Dorin Dobrincu, prezintă sintetic sistemul administrativ al Vechiului Regat, aducând în prim-plan proiectele de constituire a unor circumscripţii administrative superioare judeţelor existente, care nu s-au realizat, dar ale căror idei au mai fost reluate şi după 1918. De aceea, cred că ar fi fost binevenită şi o prezentare a efervescenţei administrative din anii ’20-’30, când au apărut proiecte noi şi chiar s-au făcut încercări concrete. Organizarea asimetrică din timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi raionarea/ regionalizarea comunistă ar merita şi ele o analiză.

Trecând în zilele noastre, Marius Bălan atrage atenţia asupra dificultăţii punerii în practică a principiului constituţional al autonomiei locale din cauza „etosului statal centralist” al Constituţiei, care generează reticenţa politicienilor şi a judecătorilor, care tind să dea interpretări restrictive. Soluţia pentru depăşirea acestei tensiuni ar fi o presiune din partea „societăţii deschise a interpreţilor Constituţiei” (p. 39, 49-50), idee pe care autorul a mai promovat-o şi în alte părţi şi care m-aş bucura să prindă.

Perspectiva comparativă este introdusă de Sergiu Constantin, potrivit căruia „o autonomie teritorială funcţională poate fi descrisă metaforic drept o casă comună construită pe o fundaţie politică solidă bazată pe negocieri, compromis şi încredere reciprocă, cu o arhitectură juridică stabilă (dar flexibilă) şi un acoperiş de mecanisme instituţionale eficiente pentru soluţionarea conflictelor şi pentru consultare” (p. 54). Aduce exemple în principal din Tirolul de Sud şi Insulele Ĺland, dar şi din Ţara Bascilor, Groenlanda, Voivodina ş.a.

Abordarea cea mai reţinută este cea a lui Dragoş Dragoman, preocupat mai ales de „obstacolele întâmpinate pe calea unei reorganizări administrative”, prezentate ca greu surmontabile, dacă nu insurmontabile. Ignorarea lor nu ar putea duce decât la „decizii birocratice arbitrare, dispuse să bulverseze stări de lucru esenţiale pentru a îndeplini planuri abstracte, ireale, nepotrivite sau nedorite” (pp. 85-86).

Studiul cel mai extins – şi, s-ar putea spune, nucleul dur al cărţii – este cel al lui George Ţurcănaşu, care discută regionalizarea în termeni geografici – arătând neiniţiaţilor că geografia înseamnă mult mai mult decât ce se învaţă la şcoală – şi propune modalităţi de realizare (care implică şi refacerea unui nivel infra-judeţean, plăşile). Concluzia sa îi poate intriga pe mulţi: „O regiune care să se suprapună în linii generale pe arealul fostului stat moldovenesc (3,9 milioane de locuitori), chiar cu o reşedinţă multilocalizată, ar fi mai competitivă în raport cu celelalte regiuni ale UE” (p. 187).

În fond, acesta trebuie să fie obiectivul, căci, aşa cum arată economistul Mihai Tălmaciu, „nivelul redus al dezvoltării şi performanţele economice extrem de slabe” ale actualelor regiuni de dezvoltare din Moldova („printre cele mai slab competitive” din UE-27, p. 96) „sunt cauzate, în primul rând, de starea precară a factorilor de bază (factorii instituţionali şi calitatea slabă a guvernării, infrastructurile, contextul sociocultural, sistemul educaţional etc.)” (p. 103).

Chiar dacă aflată în „coada Europei”, „este indubitabil că Moldova trece printr-un proces abrupt şi rapid de modernizare”, conchide sociologul Barbu Mateescu (p. 228), arătând că percepţia moldovenilor cu privire la propria situaţie materială a cunoscut „o schimbare majoră în bine” (p. 220) şi că „apetitul pentru participare civică” a crescut (p. 224), dar luând în calcul şi varianta că, în perioada următoare, „metamorfoza modernizării” ar putea suferi „o temperare semnificativă” (p. 229).

Următoarele două contribuţii îi pot sensibiliza şi pe olteni. Ioana Repciuc vorbeşte despre raportul naţional-regional/ local în ceea ce priveşte patrimoniul cultural imaterial (românesc), arătând că, în ultimul secol, tendinţa (cultivată politic) de uniformizare culturală, veritabila obsesie pentru „general/ tipic românesc”, a pus în umbră „regionalul”, scoţându-l eventual la lumină doar dacă era considerat reprezentativ pentru cel dintâi. Situaţia este perpetuată nu doar de „sistemul (încă) puternic centralizat al managementului patrimoniului cultural, ci [şi] de numeroasele prejudecăţi, stereotipuri, idiosincrazii ale societăţii civile care privesc cultura tradiţională românească” (p. 215).

Trebuie să recunosc că orgoliul meu de oltean – ştiu că noi concurăm cu moldovenii la subdezvoltare şi, pe alocuri, îi învingem – a fost flatat de studiul sociolingvistic al lui Alexandru L. Cohal despre „regionalitatea limbii române, cu referire la vorbirea regională moldoveană” (p. 231), victimă a centralizării lingvistice, muntenizată parţial, cu forţa, apoi stigmatizată, inferiorizată, considerată o română stricată, incultă, ţărănească. Cam la fel se întâmplă cu varietatea regională olteană, şi ea supusă (cred că mai puţin) unui proces de muntenizare – ceea ce nu înseamnă, în niciunul dintre cazuri, influenţa a ceea ce am putea numi varietatea munteană –, şi ea inferiorizată. Simt, totuşi, o oarecare diferenţă. Mi se pare că olteana e percepută nu atât ca o vorbire inferioară, cât ca una ciudată, indicând o tulburare, un soi de ADHD. Evident, cred şi eu în „necesitatea unor politici lingvistice în România în favoarea promovării regionalismului lingvistic, a demnităţii socioculturale a vorbirii regionale”, în lipsa căreia cred că limba standard, oricum destul de lemnificată, se usucă şi devine găunoasă pe zi ce trece. Până atunci, poate reuşim măcar ca moldovenii şi oltenii să nu ne mai stigmatizăm între noi.

Finalul cărţii nu e doar neaşteptat, ci şi înspăimântător. E o ilustrare a inerţiei prostiilor în istorie. Acum câţiva ani, poate că observaţiile istoricului Mihai Chiper ar fi trecut neobservate. Acum, e mai greu. Despre ce e vorba? De „linia Focşani-Nămoloasa-Focşani”, zisă şi „Poarta Focşanilor”, de care am auzit cu toţii. Era o linie fortificată menită să oprească un eventual atac rusesc, să apere capitala, dar cu preţul transformării Moldovei, „tratată ca o regiune secundară, dispensabilă”. A fost operaţionalizată în 1917, dar invers decât se intenţionase. A rămas „obsesia strategică a militarilor români” (p. 291). În 1944, sovieticii au ştiut să o evite, iar apoi au cerut desfiinţarea ei. Problema e că, în zilele noastre, „Poarta Focşanilor” apare „pe agenda discuţiilor pentru securitatea României, NATO şi UE”, implicând acelaşi „preţ implicit şi deloc dezbătut: transformarea Moldovei într-un teritoriu-tampon”, „cedarea cel puţin temporară a regiunii [...] şi transformarea acesteia într-un teatru de război” (p. 291). Rămâne întrebarea: „se poate întări flancul de E al NATO cu România lăsând descoperită Moldova?”. Mi-ar plăcea să aud un răspuns, fără citate din Sun Tzu, de la destuii generali pe care îi tot ascultăm de doi ani.

Eram convins de utilitatea unei organizări regionale dinainte, iar citind aceste studii, chiar cred că aceasta e posibilă. Mi-e însă teamă de combinaţiile politice care ar putea duce la un aranjament cu efecte contrare celor dorite (cel puţin declarativ) şi care ar compromite însăşi ideea de regionalizare. Decât asta, mai bine nimic! Până la urmă, tot ce pot face intelectualii în perioada următoare este să fie vigilenţi, să preseze, să reacţioneze!