| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
The (Russkiy) Mir Is Not Enoughde Mihai GhiţulescuOricât m-au enervat, în ultimii ani, zicerile de bine ale lui Nikita Mihalkov despre invazia din Ucraina, n-am mai ajuns la nivelul din 2014, când am aflat că marele Alexei Batalov a semnat o scrisoare de susţinere a ocupării Crimeii. M-am liniştit ce dacă zboară cocorii, vorba lui Nae Caranfil, n-am ştiut niciodată că pot face asta? Dar lovitura de atunci m-a tăbăcit cumva, făcându-mă să nu mai iau în seamă vedetele şi vedetuţele care fac galerie Kremlinului şi luându-mi tot cheful de a-mi mai bate capul cu destuii intelectuali care filosofează despre Rusia, jonglând cu istoria. Nu mai sunt, deci, la curent cu încercările de a desluşi şarada de la răsărit, mai ales că, în ultimii doi ani, literatura a explodat. N-a încetat însă, nicio clipă, să mă intrige incredibil de eficientul soft power rusesc, felul în care Rusia reuşeşte să se vândă, cu aparenţa că se dă pe gratis. Diplomaţie şi cultură sunt doi termeni înşelători, atât prin ei înşişi, cât mai ales prin folosirea lor perfidă în discursurile politice. Despre diplomaţie culturală ce să mai zicem? Poate însemna orice, de la nimic, trecând printr-o activitate benignă, poate simpatică, dar oricum nu prea luată în serios în politica mare, până la un veritabil hard power camuflat/capitonat, cum e în Rusia. Nu e de mirare că tocmai nişte cercetători de la Institutul Ucrainean din Kiev au simţit nevoia de a face un pic de ordine într-un sistem vast şi multifaţetat (p. 12) pentru a înţelege, măcar parţial şi la nivel epidermic, propaganda rusească. Studiile lor merită toată atenţia şi încrederea tocmai pentru că dezamăgesc amatorii de senzaţional. Sunt analize amănunţite, reci, bazate pe open sources, fără de care nu se poate merge mai departe. Au fost avute în vedere cele mai puternice trei structuri de soft power ale Moscovei: una de stat, subordonată Ministerului de Externe, Agenţia Federală pentru Comunitatea Statelor Independente, Compatrioţi din Străinătate şi Cooperare Umanitară Internaţională (Rossotrudnichestvo), şi două, teoretic, neguvernamentale: Fundaţia Russkiy Mir şi Fondul pentru Diplomaţie Publică Aleksandr Gorceakov. De fapt, acestea din urmă sunt nişte GONGO-uri (government-organized non-governmental organizations), având în vedere că sunt create prin ukaz, primesc, mai mult sau mai puţin, finanţare de la stat şi au puternice legături cu lumea politică. Pentru fiecare, autorii au studiat organizarea, comunicarea publică, activităţile vizibile şi finanţările declarate. Toate au apărut la sfârşitul anilor 2000, în urma revoluţiilor colorate din Ucraina şi Georgia, dar cea dintâi datează din perioada de început a URSS, fiind reorganizarea din 2008 a mai vechiului Centru Rus pentru Cooperare Ştiinţifică şi Culturală Internaţională (RosZarubezhCentr). Formal, e asemănătoare institutelor culturale occidentale, dar are o arie de acţiune mai largă, cuprinzând conturarea unei imagini obiective a Rusiei contemporane, întărirea influenţei umanitare a Rusiei în lume şi întărirea relaţiilor cu compatrioţii din străinătate. Desfăşoară varii acţiuni culturale prin cele peste 80 de reprezentanţe externe (unele închise după 2022) şi promovează narativele puterii politice, încercând să obţină dacă nu sprijin, măcar îngăduinţă în rândul cetăţenilor străini, sau, în propria formulare, să combată rusofobia. Structură birocratică, greoaie, a încercat o flexibilizare, în ultimii ani, prin promovarea denumirii informale Russkiy Dom şi prin permiterea (încurajarea?) creării de centre culturale de către entităţi private. E evidentă o suprapunere cu Russkiy Mir, organizaţie care, deşi cu resurse mai puţine şi cu acoperire geografică mai redusă, pare, după cele prezentate în carte, mult mai suplă, mai dinamică şi mai... ideologizată. Creată în 2007, Fundaţia are ca principal obiectiv promovarea limbii ruse în străinătate, în special în rândul comunităţilor de ruşi din ceea ce se numeşte străinătatea apropiată. Merge însă mult mai departe, promovând aşa-numitele valori tradiţionale, ca o contrapondere la civilizaţia occidentală decadentă. Aşa apare ideologia Ruskiy Mir. Russian world/lumea rusă e o traducere insuficientă, după cum avertizează autorii, căci mir poate însemna şi pace, şi comunitate (p. 99), şi ceva care le implică pe toate. E un fel de cadru civilizaţional (p. 102), dar conceptul suferă de o contradicţie internă fundamentală: pe de o parte, multiculturalismul şi multietnicitatea sunt declarate valori funcţionale ale «Rusky Mir». În acelaşi timp însă, ele sunt posibile doar sub «dominaţia rusă» (p. 109). O altă contradicţie vine din asocierea unei definiţii foarte restrictive, conservatoare, arhaice a rusităţii [s. M.G.] cu dorinţa, născută din raţiuni geopolitice, de a lărgi cât mai mult, geografic şi cultural, Ruskiy Mir (p. 103). Şi aici lucrurile devin terifiante dacă ne uităm la declaraţiile liderilor Fundaţiei. Ruskiy Mir nu înseamnă doar Rusia plus ruşii din străinătate (V. Nikonov); Visul nostru este să creăm o uniune, o puternică «lume rusă», centrată pe ruşi, dar care, mergând dincolo de centru, să îi cuprindă pe cei care au studiat în Rusia, s-au căsătorit cu ruşi..., au interese de afaceri în Rusia, sau sunt legaţi de ea altfel, personal sau profesional. Apoi, vin grupurile de oameni care sunt pur şi simplu interesaţi de Rusia, de literatură, de balet, de spaţiu (K. Kosacev). Mai pot crede eu că Pescăruşul şi Lacul lebedelor sunt benigne? Într-un model al cercurilor concentrice, miezul l-ar reprezenta Rusia, Ucraina şi Belarus, inelul interior, celelalte ţări ex-sovietice, iar inelul exterior, ţările cu populaţie majoritar ortodoxă (Alexei Gromîko) (pp. 112-113). Să nu credem că vorbele astea vin de la nişte oengişti exaltaţi! Conducătorii structurilor de soft power, numiţi direct de Kremlin, sunt bine înfipţi în politica rusă (înalţi funcţionari, parlamentari, chiar foşti miniştri). Mai mult, putem vorbi de nomenklaturshchik (p. 116), membri ereditari ai elitei politice sovietice/ ruse. Alexei e nepotul lui Andrei Gromîko, iar Nikonov al lui Molotov. Rossotrudnichestvo e condusă de Evgheni Primakov Jr., nepotul ministrului de externe care, la sfârşitul anilor 90, a dat numele doctrinei care a pus capăt aparentei integrări a Rusiei în sistemul internaţional şi a readus în faţă pretenţiile de azi (p. 164). Era, în fond, o resuscitare a doctrinei Gorceakov de după Războiul Crimeii, de unde şi numele celei de a treia organizaţii despre care se vorbeşte în carte. Fondul Gorceakov e cea mai mică şi mai elitistă dintre structuri. Conducerea sa, dominată de chiar Serghei Lavrov, e formată din politicieni şi... oligarhi. Aşa se explică, poate, şi faptul că primeşte cei mai puţini bani de la stat. Scopul său este, în mod declarat, de a promova politica externă a Rusiei şi, pentru asta, nu vizează un public larg precum celelalte două, ci specialişti, adică politicieni, politologi, jurnalişti etc. Nu are o acoperire geografică permanentă largă şi, din nou, privilegiază străinătatea apropiată, fără însă a se limita la ea. Ceea ce se numeşte Global South (ţările sărace din Africa, Asia, America Latină) reprezintă un target pentru toate cele trei structuri. Şi încercările sunt mult mai îndrăzneţe. Unul dintre evenimentele sale tradiţionale a fost, până în 2022, întâlnirea bilaterală anuală de la... Potsdam. Căci în asta constă, în principal, activitatea fondului: organizarea de evenimente aparent academice. Ştim şi că acordă granturi, dar nu avem detalii. Spre deosebire de instituţiile similare din Vest, Fondul Gorceakov nu publică informaţii despre fondurile alocate şi activităţile susţinute..., după cum explică reprezentanţii săi, din considerente de securitate, întrucât nu vrea să îşi expună beneficiarii în faţa autorităţilor din ţările occidentale (p. 184). Foarte importantă, dar, poate, doar la prima vedere surprinzătoare, mi se pare constatarea că, spre deosebire de Rossotrudnichestvo şi Ruskiy Mir, Gorceakov evită propaganda directă şi susţinerea deschisă a războiului (p. 198), ceea ce nu îl face mai puţin periculos. Concluzia este că: Rusia instrumentalizează politic cultura, în permanenţă, în două moduri: prin promovarea unui cadru cultural pentru refacerea «civilizaţiei ruse» [pentru repararea catastrofei, cum a fost percepută prăbuşirea URSS] şi prin folosirea principalelor instituţii de diplomaţie culturală pentru propaganda de război (p. 200). Asta e clar, dar la fel de clar mi se pare şi că soft power-ul nu acţionează doar prin aceste entităţi (parţial) la vedere. Sunt de acord că ruşii nu şi-au îndeplinit complet obiectivele. Constatarea că atitudinile faţă de Rusia nu s-au îmbunătăţit, ba chiar s-au înrăutăţit, cel mai dramatic după invazia din 2022 (p. 199) mi se pare corectă factual, dar greşită analitic. Cum ar fi fost azi reacţiile dacă nu s-ar fi intervenit cultural? La fel şi citatul final din Joseph Nye, părintele conceptului de soft power: Pentru o putere în declin precum Rusia (şi, înaintea ei, Marea Britanie) un soft power rezidual ajută la amortizarea căderii. A zis asta în 2013, înainte de Crimeea, e adevărat, dar după Georgia. Se putea deja intui că asocierea nu ţine. Rusia vrea să amortizeze nu căderea, pe care o consideră catastrofală şi încă o resimte dureros, ci reacţiile celorlalţi la încercările ei de a se ridica. Nu caută atât să obţină susţinere, cât să slăbească rezistenţa. Din păcate, nu putem spune că, până acum, nu i-a reuşit! |