Iertaţi verzalele cu aparenţă de cod, dar m-am gândit că sunt o introducere potrivită pentru o poveste în care spiritul şi litera sunt mai apropiate, poate, decât oriunde altundeva. Apropiate până la confuzie!

Cred că nu mă voi putea raporta niciodată istoric la ultimii ani ai regimului comunist. Îi simt ca şi cum i-aş avea în oase. Mi-e imposibil să pun în cuvinte ce am în oase şi nu sunt niciodată complet mulţumit de ce aud de la alţii. Răul de atunci a fost, ca mai toate lucrurile de pe lumea asta, complex şi orice simplificare, voită ori nevoită, e periculoasă, pentru că permite banalizarea, dacă nu negarea răului. Nu putem avea pretenţia de a spune cuiva cum a fost. Singurul mod de a înţelege/ simţi este prin plonjarea în ce a fost. Iar aceasta este posibilă azi doar prin poveşti. Cât mai multe şi mai diverse poveşti! Sigur, mă gândesc în primul rând la jurnale şi amintiri, dar cred că şi literatura poate avea un rol. M-am bucurat, anul trecut, de jurnalul din ’88-’89 al Anei Blandiana (Mai-mult-ca-trecutul, Humanitas, 2023) şi amintesc aici de „experienţa” poetei pentru că a fost determinantă pentru cea despre care vom vorbi: „Se poate spune că poeziile Anei Blandiana, singure, au făcut cât o mişcare pentru libertate într-o Românie zvârcolită” (p. 234) şi „dacă poeziile incendiare ale Anei Blandiana au circulat în manieră samizdat, de ce n-am fi făcut şi noi un ziar samizdat? I-am repetat asta, de multe ori, lui Ştefan Maier: altfel suntem nişte papă-lapte” (p. 231). Aşa a scris în memorii Petre Mihai Băcanu, nume despre care eu am crezut o vreme – la începutul anilor ’90, pe care îi simt epidermic, dar la care cred că mă pot raporta istoric – că e un substantiv comun compus, un fel de titlu sau de funcţie.

A trecut destul timp până am aflat motivul celebrităţii lui Petre Mihai Băcanu în decembrie ’89 şi al recunoaşterii publice – sigur, cu ostilităţile posibile într-o democraţie – în perioada care a urmat. Mai târziu, când, la fiecare început de vară, a trebuit să vorbesc despre actele de disidenţă din vremea ceauşismului târziu, am insistat asupra „cazului Băcanu” mai mult decât asupra altora, fără să am senzaţia comiterii vreunei nedreptăţi. Azi, mă bucur să aflu că raţiunea mea se potriveşte cu intenţiile de atunci ale celor implicaţi.

Vorbim, deci, despre disidenţa românească şi ştim că nu a fost cine ştie ce (istoricul Dennis Deletant a insistat, în prefaţă, asupra slăbiciunii ei), că românii nu au fost un „brav popor”. Totuşi, nu trebuie să cădem nici în păcatul opus. „România, aveam să aflu după Revoluţie, n-a fost chiar o ţară mută. Disidenţa a numărat cam două sute de români. Puţini faţă de Solidaritatea poloneză care avea zece milioane de membri, dar era totuşi ceva. Măcar o fisură în sistemul ce părea de nezdruncinat” (p. 450). Au fost (mult) mai mult de 200 şi ar fi necesară o discuţie mai delicată, pe care nu îndrăznesc încă să o deschid. Dar, oricum, nu în termeni cantitativi trebuie să vorbim acum. Cele mai multe cazuri – şi cele mai cunoscute – au fost individuale şi au avut un aer cumva spontan, chiar – să mi se ierte! – improvizat. Strigăte de disperare, furie, revoltă şi atât! „Grupul Băcanu” se diferenţiază tocmai prin caracterul organizat sau măcar prin conştientizarea nevoii şi încercarea de organizare. Voiau „ceva organizat” (p. 282), adică exact de ce se temeau cel mai tare „organele”. „Preocuparea mea era conturarea grupării «R» şi mai ales «organizarea unui grup clandestin» sau – «o forţă clandestină organizată». Ziarul «România» urma să pregătească terenul pentru extinderea «R»” (p. 271). Deci o adevărată reţea de opoziţie, având în centru un ziar clandestin. Un ziar, nu înscrisuri, manifeste trase la indigo, ceea ce securiştii numeau „fiţuici”! Un ziar în care să se publice ce nu era permis în presa oficială. Era scris de profesionişti şi avea o direcţie radicală, clară şi asumată: „Am avut dese discuţii [la coadă la benzină, n. M.G.] şi pentru linia ziarului: schimbare de regim sau numai îndulcirea lui? Am căzut pe prima variantă” (p. 126). Dar mai era ceva: „Intenţia noastră era ca «România» să semene a ziar, coloane, rubrici” (p. 114). Asta a fost partea cea mai grea, căci presupunea sustragerea de materiale tipografice. S-a reuşit, până la urmă un „tipar cu mijloace primitive” (litere de zeţărie, în epoca linotipului), „chiar mai primitive decât cele ale mişcării comuniste” (p. 267). Sunt vorbele mele preferate – pentru (cel puţin) dublul lor sens – din întreg volumul. Sunt vorbe pe care PMB i le-a spus anchetatorului de la Securitate.

Căci, după cum era de aşteptat, reţeaua „R” a căzut în seara de 24 ianuarie 1989, când liderul a fost prins cu materiale „compromiţătoare” asupra lui. Au urmat anchete în arestul din Calea Rahovei şi sancţiuni. Băcanu a fost condamnat pentru speculă cu maşini (la alegere cu viol) – cu precizarea că oricui i se putea aranja o speculă sau un venit ilicit – şi a ajuns la Jilava, printre infractori de drept comun convertiţi în turnători şi într-un hăţiş de „măsuri combinative”. Ceilalţi (Elena Gheorghe, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ştefan Niculescu Maier, Alexandru Chivoiu) au fost trimişi în domiciliu obligatoriu în diverse judeţe ale ţării.

O bună parte din amintiri o reprezintă „discuţiile” din timpul anchetei. Duelurile verbale Băcanu-Burloi sună, de multe ori, prea „scris”, artificial, chiar dacă, la un moment dat, găsim precizarea că „citatele sunt din declaraţiile existente în dosarele CNSAS” (p. 143). Iau la întâmplare câteva cuvinte pe care eu nu mi le pot imagina rostite în timpul unei anchete (violente!): „Dacă românilor li s-ar explica şi li s-ar spune adevărul , acesta ar avea, cu siguranţă, un rol tămăduitor... Un fel de răzvrătire lăuntrică a transformării sufletului românului...” (p. 281). Nu am dubii pe fond, dar cred că forma decredibilizează şi e păcat! Apoi, deşi PMB vorbeşte de „imbecili ca Burloi” (p. 179), din „conversaţii”, cinicul anchetator numai imbecil nu pare. Când întreba „cum ai defini tu disidenţa?” (p. 198) nu era ca şi când ar fi întrebat „ce este un coş?”. Mai demult, m-aş fi gândit la secvenţa cu „maieutica” din Poliţist, adjectiv; i-aş fi auzit replicile („Da, vindecăm suflete rătăcite, vă anesteziem avântul. Scurt!”, p. 281) din gura lui Vlad Ivanov – poate şi Gheorghe Dinică sau Răzvan Vasilescu. Acum, sub influenţa unui serial recent, îl văd pe Lucian Iftime interogându-l pe Iulian Postelnicu.

„Mă, banditule, ce-ţi lipsea ţie?”, l-a întrebat odată Burloi pe Băcanu (p. 136). Trebuie să recunoaştem că, pentru omul de rând, e greu de înţeles de ce s-au revoltat tocmai unii care se aflau în poziţii oarecum privilegiate (redactor la România liberă, emisiune la TVR; leafă bună, relaţii în toate părţile, care sigur contau mai mult decât leafa). E o discuţie amplă, care va trebui purtată. Îl putem înţelege pe PMB când răbufneşte: „Sunt un popor de laşi... un popor apatic şi lipsit de determinare” (p. 323). Şi tot el: „Pentru voi [securişti], omul normal este cel care nu protestează” (p. 287). Avea dreptate şi eu cred că şi securiştii aveau dreptate: omul normal (nu doar statistic) nu protestează. Cel mult şuşoteşte, crâcneşte, glumeşte, şopârleşte (cum a făcut şi Băcanu destulă vreme).

De aceea, făcând zoom pe actele de disidenţă, nu aflăm mare lucru despre România anilor ’80. Dincolo de povestea „R”, memoriile lui PMB sunt o „extraordinară frescă a anilor de comunist” (p. 483), cum a scris „complotistul” Ştefan Niculescu Maier în postfaţă, fără a accepta că e posibilă o „explicaţie definitivă a fenomenului” (p. 485).

E o frescă prin enormul material „anecdotic” strâns de ziarist în deceniile de activitate. Poveşti cu avorturi şi anticoncepţionale (false), cu salvamontişti şi crescători de melci de curse, cu şuţi şi ciripitori, cu viţei sacrificaţi clandestin şi furturi de crenvurşti, cu miliţieni înşiraţi pe post de telefon fără fir şi meciuri câştigate cu 18-0, cu greşeli de tipar şi şopârle... Poate că „cei mai mulţi dintre români pierduseră motivul pentru care se zbăteau în existenţa precară, căzuseră în mocirla deznădejdii” (p. 164), dar învăţaseră să se „descurce”. „Erai respectat dacă aveai capacitatea de a te «descurca». Erai cineva dacă ştiai să te «orientezi»” (p. 348). PMB a scris asta cu dezgust, dar trebuie să recunoaştem că a te „descurca”, atâta timp cât nu o faci în dauna altuia, nu e un lucru rău. Nu e păcat să supravieţuieşti. E de reţinut episodul cu tatăl lui Radu Filipescu, dr. Zorel Filipescu (ştim ce era un anestezist într-un spital mare pe vremea lui Ceaşcă). După ce fiul i-a făcut pocinogul, a trebuit să se descurce în alte condiţii decât cele de până atunci şi le-a învăţat asta şi pe soţiile celor din „R”, închişi de Securitate la începutul lui 1989.

Din „experienţa” lui PMB, cea mai spectaculoasă mi se pare ruperea sa de lume pe tot parcursul ultimului an de ceauşism. Nu i s-a permis niciun mesaj din exterior, deşi a fost instigat să trimită el mesaje, securiştii gândindu-se (serios?) că astfel vor putea depista implicări în „R” chiar la vârful partidului şi al statului. Pe 22 decembrie, când a fost eliberat, habar n-avea despre ce se întâmplase în estul Europei. A trebuit să intre rapid în noua rotativă.

La scară istorică, a avut dreptate în următorul schimb de replici cu Burloi, deşi, probabil, nu credea. Era doar sfidător:

„– Ştii cine o să-şi amintească de Băcanu?

– Mulţi.

– Nici unul! O să te condamne şi prietenii pentru ce-ai făcut.” (p. 202)

Dacă ne gândim că, la eliberare, soţia i-a spus că lumea a evitat-o cât el a fost închis, ne dăm seama că nici securistul nu era departe de adevăr...