Am, de multă vreme deja, senzaţia că povestea răului comunist nu poate fi spusă, că nu poate fi închegată într-o naraţiune coerentă şi consistentă. Mi se pare că orice tentativă de generalizare, sistematizare, teoretizare e sortită eşecului. Mereu se pot găsi amănunte factuale care arată deşertăciunea pretenţiilor globalizante. Asta fără a relativiza/ banaliza în vreun fel răul. Cuvintele „ilegitim şi criminal” au fost compromise prin uzajul politic, dar le găsesc potrivite. Sunt de acord cu istoricul Mihai Demetriade (CNSAS): „nu cred că trebuie să se pornească de la definiţii, ci de la interogarea realităţii. Investigarea şi cartografierea ca atare, ale unor insule de nesupunere spun, deopotrivă, cum ajungeai sub reflectorul organelor şi ce făceau ele din tine” (p. 42). Istoria comunismului românesc, în general, şi istoria disidenţei/ rezistenţei/ opoziţiei/ contestării, în particular, nu pot exista decât ca mozaic de „microistorii”.

Graţie determinării cercetătorului amintit, avem acum la vedere – sigur, atât cât permit documentele – senzaţionala poveste a lui Marin Chiriţă. „Cândva o să se facă un film” (p. 192), spunea, în anii ’80, personajul. Avertismentul-clişeu „atenţie... puternic impact emoţional” ar fi, în acest caz, perfect îndreptăţit. Lectura e grea, în primul rând, pentru că te încarcă. Sunt multe secvenţe la care chiar ţi se rupe sufletul.

Chiriţă Gh. Marin a fost un om simplu, dintr-un sat din Argeş (comuna Suseni, sat Chiriţeşti), plecat de acasă, la muncă, în anii ’50, expropriat forţat, în absenţă, cu ocazia colectivizării. În 1970, pe când lucra în port, la Constanţa, a fost bănuit de tâlhărie şi, în urma unor percheziţii (nu chiar legale), a fost păgubit de bunuri personale în valoare de 30.000 de lei. „Totul debutează în aparenţă cu o greşeală a organelor statului, care este în realitate un simptom al culturii impunităţii şi al nepăsării faţă de dreptate” (p. 66). Aşa începe să se vadă „încăpăţânarea personajului”, care, până la dispariţia sa fără urmă (1991), a avut ca obiectiv recuperarea prejudiciului. S-a îndreptat mai întâi împotriva miliţienilor vinovaţi de abuz, apoi, nefăcându-i-se dreptate (deşi i s-a recunoscut nedreptatea), a ajuns să atace deschis chiar regimul politic şi pe însuşi „urmaşul lui Stalin”, „conducătorul partidului şi statului nostru” (p. 284). La finalul anilor ’70 a început să se declare adept al ideilor lui Paul Goma, al „drepturilor omului” şi membru al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, fiind vizibilă influenţa Europei Libere. A solicitat renunţarea la cetăţenia română şi permisiunea de a părăsi ţara. A obţinut paşaportul, dar a condiţionat plecarea de restituirea bunurilor confiscate în 1970. În anii ’80, bolnav de cancer, cu mai multe intervenţii, trăind ca vai de el, lucrând ca zilier pe unde găsea, în conflict cu oamenii din sat (unii formând „braţul neînarmat, dar tenace, al Securităţii”, p. 46), a continuat să protesteze. A rezistat insistenţelor autorităţilor de a-l face să părăsească România, pentru a scăpa de el, în condiţiile în care, prin fiul şi fratele său, emigraţi în Australia, cazul se internaţionalizase. Se vorbea despre el la Europa Liberă, iar diplomaţii australieni se interesau de soarta sa. Şi nu doar că nu a vrut să plece, dar, de la un punct încolo, a refuzat orice contact cu exteriorul. Securitatea l-a lucrat intens, încercând să-l influenţeze/compromită/ neutralizeze în diverse moduri. Bănuindu-l de legături cu cercuri legionare din străinătate (ceea ce s-a dovedit neîntemeiat), i-a deschis un dosar de urmărire informativă („Docherul”). Istoricul sintetizează în Concluzii: „O răpire, trei anchete, două detenţii contravenţionale însumând şapte luni, trei internări identificate în secţii şi spitale de neuropsihiatrie pe o perioadă aproximativă de patru luni, patru avertizări şi atenţionări, peste 22 de ofiţeri de Securitate şi Miliţie implicaţi în urmărirea lui, sprijiniţi de aproape 20 de informatori, peste 900 de pagini de arhivă, 19 ani” (p. 243).

Într-un fel, Mihai Demetriade are dreptate să aprecieze că „povestea lui Marin este povestea statului comunist” (p. 52). Vedem foarte bine în acest caz „tensiunea dintre pretenţiile normative şi realitatea abuzivă” (p. 44), dorinţa de a crea o „iluzie a legalităţii” (p. 52) în jurul represiunii politice, pretenţia de a apărea ca „stat de drept”. Mitul omniscienţei şi omnipotenţei Securităţii e puternic zdruncinat, dacă ne gândim cum a lăsat problema să se amplifice şi apoi cât de prost a gestionat-o (numai de câte ori urmăritul a scăpat din vedere pentru perioade lungi!). Pe lângă faptul că nu aveau „un simţ al dreptăţii, al respectării legii”, de multe ori, securiştii păreau să nu aibă nici „unul tactic” (p. 73). Recunoaştem şi o „boală veche a serviciilor secrete comuniste, care aproape că poate constitui o marcă identificatoare, rezultat al birocratizării suspicioase şi fetişizării informaţiilor per se, în dauna analizelor” (p. 156). Asta în condiţiile în care „pentru Securitate, absenţa informaţiilor n-a fost niciodată o piedică insurmontabilă în calea unor obiective. Când nu avea «date» pentru o condamnare penală, le genera printr-o înscenare” (p. 170). Totuşi, nu trebuie să exagerăm nici în această direcţie, să credem că securiştii au jucat prost de fiecare dată când ni se pare că au jucat prost.

În poveste rămân multe lucruri inexplicabile şi cred că e mai bine să admitem că nu avem suficiente date pentru a înţelege întotdeauna jocul Securităţii. Mi se pare că se pot ridica multe întrebări fără răspuns. Cum se face că, după întâmplările din 1970-1971, după ce a fost internat cu diagnostic de „psihopatie paranoidă” şi i s-a pus în vedere să plece din Constanţa, îl găsim, în 1975, tot la Constanţa, lucrând la ARCOM, ceea ce a făcut ca, în 1977, să îi scrie lui Ceauşescu: „cât am lucrat pe vase supt pavilion din peste 100 de ţări aveam posibilitatea să difuzez acest caz tutulor Şefilor de State şi Guverne Agenţiilor de presă Posturilor de Radio” (p. 246)? Cum se face că, după toată povestea cererii de plecare din ţară, după protestul cu pancarte în piaţa publică şi după o arestare, în 1982 lucra pe autostradă şi „deţinea haine corespunzătoare şi fanion cu care oprea autotirurile Turceşti înmâna scrisorile care trebuia să ajungă în străinătate şi apoi maşinile pleca şi în felul acesta el a reuşit să trimită mai multe scrisori” (p. 285)? Înţeleg că nu putea fi lăsat să intre în contact direct cu diplomaţi străini, căci „întreaga strategie de dezinformare a Securităţii era pusă în pericol” (p. 277), dar de ce a fost nevoie de arestare (autorul crede că a fost vorba de răpire), când era suficient ca telegrama australienilor să fie „retrasă din circuit”, ceea ce s-a şi întâmplat? De ce nu a fost arestat când a ameninţat şi chiar a devenit violent, în schimb s-au încercat tot felul de înscenări provocatoare care să permită arestarea?

Putem spune că „sistemul însuşi era cel care produsese «cazul»” (p. 51)? Poate că da, pentru că nu a permis rezolvarea unei probleme personale, lăsând-o să degenereze în contestare politică. Dar putem spune că Marin Chiriţă a ajuns „în ipostaza – de neevitat – de a confrunta statul”? Asta mi se pare prea mult. Iertată să-mi fie îndrăzneala, dar cred că pentru cei mai mulţi oameni nu era „inevitabilă”. Nu e vorba de mult vehiculata laşitate a românilor, dar, oricât ar suna de cinic, oamenii se împacă, mai uşor sau mai greu, cu nedreptatea. Trec peste, chiar dacă rămân cu unele sechele. Personajul nostru nu a putut trece peste. S-a radicalizat. Şi-a ridicat frustrarea la nivel politic. Să ne înţelegem, cele mai multe dintre cele rostite/ răcnite de el erau corecte, dar felul în care au fost exprimate – nu mă leg de ceea ce ţine, evident, de nivelul cultural redus; asta putem vedea la mulţi alţii, inclusiv la ofiţeri superiori de Securitate – ridică semne de întrebare asupra sănătăţii mintale! Adevărurile sunt topite într-o logoree înverşunată şi, adesea, incoerentă, împănată cu idei şi formule prinse din aer, cel mai probabil, de la REL.

Autorul a scris în Concluzii: „Cartea de faţă este un elogiu adus celui singur, o reverenţă tardivă adusă unei conştiinţe” (p. 241). Poate de aceea, nu a vrut să admită – s-o spunem pe româneşte – nebunia. Ba chiar, plecând de la faptul că, în afară de diagnosticul menţionat mai sus, nu s-a mai pus un altul, a insistat pe ideea normalităţii psihice. Or, totul arată că era mult mai mult decât „încăpăţânare” sau „fire hirsută şi dificilă” (p. 197). A admis doar că „strategia încăpăţânării” părea „iraţională până la un punct” (p. 184). Eu aş zice că atitudinea, fără a fi strategie, a fost iraţională de la un punct (destul de jos) încolo.

Istoricul pare să fi dorit să păstreze personajul pur, fără vreo pată pe imaginea de victimă, de luptător conştient pentru dreptate. Cei din jur – şi mai ales securiştii şi miliţienii – trebuiau să apară mereu în culori sumbre. În 1982, când Chiriţă a plecat la Constanţa după ofiţerii care îl păgubiseră în 1970, „organele” aflaseră din comună că ar fi intenţionat să-i asasineze cu „gâturi de sticlă spartă”. „Lectură alarmistă, fără nicio bază reală, după cum vom vedea mai jos, avea ca scop justificarea trimiterii în judecată” (p. 143), scrie Mihai Demetriade. Mai jos „Marin nu avea nicio armă la el şi cu atât mai puţin [s. M.G.] «gâturile de sticlă spartă» invocate de informatori” (p. 144). Numai că, tot istoricul ne spune – şi se vede şi din documentul anexat: „în semn de protest, a luat o bancă ce se afla în camera respectivă şi a aruncat cu ea să lovească pe şeful Mil. Mun. Constanţa” (p. 268). Nu a urmat trimiterea în judecată, ci trimiterea acasă sub escorta unui subofiţer, despre care Chiriţă avea să declare la Piteşti că, întrucât „acesta a adoptat o atitudine mai omenească faţă de el, a renunţat la ideea de a-l «termina sau lichida» din tren prin spargerea geamului şi aruncarea lui sau a sa afară” (p. 269). Un an mai târziu, fiind vorba de un colonel din Argeş, istoricul reţine de la un informator că personajul ar fi zis că „nu se va lăsa până nu-l va înlătura [...] din scaunul pluşat în care şade la Inspectorat, că nu a ştiut cum să vorbească cu un ţăran muncitor” (p. 163). În documentul anexat, vedem ceva uşor diferit: „nu se va lăsa până nu-l va dărâma din scaunul de pluş pe care şeade la birou, organizând o bombă împotriva dânsului pentru al ştie că şi un ţăran ca el ştie să acţioneze [...], că el pregăteşte o bombă care să o dea în Piteşti să-l ţină toată lumea minte” (p. 284). Sigur, o ameninţare cu bombă e un detaliu pasabil şi, vorba autorului, apropo de nişte demonstraţii pe care Chiriţă le anunţa: „Este irelevant, în context, dacă plănuia cu adevărat să le facă sau doar le verbaliza” (p. 164). Cu toporul a şi verbalizat, a şi ieşit la poartă.

La final, aflăm „că Marin nu a fost un caz singular. Ca el sunt sute, dacă nu mii, în ultimele două decenii comuniste” (p. 242). Nu mă pricep, dar sper să nu fie aşa! Ar însemna că Securitatea a avut dreptate când a asociat ostilitatea faţă de regim cu boala psihică. Dacă nu e aşa, fără a minimaliza drama omului, a considera cazul reprezentativ pentru „disidenţa” românească înseamnă a vicia percepţia istorică.