Radu Carp, Punctul de cotitură. Ruptură, continuitate şi transformarea democraţiilor, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2024, 330 p.

Eufemistic vorbind, sunt foarte nemulţumit de starea „analizei politice” de azi din România, de ceea ce ar trebui să fie echivalentul criticii de întâmpinare. Cine face asta? Pe de o parte, jurnaliştii (oricât de diluată ar fi devenit noţiunea), pe de alta politologii (n-am ceva mai bun pentru political scientists) şi, pe lângă aceştia, diverşi alţii – toţi mergând pe principiul „nu oricine se pricepe la politică, dar eu sigur mă pricep”. Jurnaliştii nu au, în general, pregătirea necesară şi nici răbdarea de a stărui asupra unor teme. N-au avut-o niciodată, cum s-o aibă acum, când trebuie să se descurce în viiturile Internetului? Politologii, când au îndrăzneala să iasă din spaţiul steril al publicaţiilor academice, fie se află în ipostaza jurnaliştilor – şi a chibiţilor, în general –, adică zic şi ei după ureche, fie se/ te învăluie în preţiozităţi teoretico-retorice, până nu mai au nicio treabă cu realitatea. În acest peisaj, sunt puţine voci pe care le pot asculta. Sper să vorbesc, la un moment dat, despre fiecare în parte. Deocamdată: profesorul Radu Carp (Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti).

Dincolo de pregătirea „de bază”, dacă ar fi să îi identific o trăsătură definitorie, cred că aceasta este curiozitatea. Lasă impresia că principala sa activitate este să monitorizeze. Uneori, mai rar decât ar părea la prima vedere, se şi pronunţă. Textele apar online şi sper să îşi păstreze obiceiul de a le strânge în volum. Un cuprins şi un index pot fi, de multe ori, mai utile decât o căutare pe Google.

Cele mai recente au fost reunite sub titlul Punctul de cotitură. A devenit un clişeu să spunem că lumea se schimbă radical, că nu mai e/ nu va mai fi cum a fost. Din această carte chiar vedem de ce şi cum se poate schimba. Tema centrală o reprezintă, firesc, evenimentele din spaţiul ex-sovietic, cu zoom pe războiul din Ucraina, dar neignorând alte zone şi probleme. Privirea se îndreaptă însă şi spre alte vecinătăţi ale României, spre Europa Occidentală, America de Nord şi Asia.

Cum nu am o deschidere atât de largă – mi-aş dori-o? – trebuie să recunosc că am două capitole preferate – da, şi nebeletristica se poate citi de plăcere. Mai întâi, „Continuitate şi transformare în analiza despre politică”, cu o menţiune specială pentru secţiunea „De ce ignorăm sistematic rolul eleganţei în politică?”. Apoi, „Revizuirea Constituţiei în contextul evoluţiei raportului dintre dreptul public naţional şi dreptul UE”. E aici o cotitură de care puţini nespecialişti îşi dau seama.

Recomand articolele profesorului Carp oricui vrea să afle şi/ sau să îşi explice diverse despre politica internă şi internaţională. Şi pentru că am o tot mai pronunţată pornire de evaziune în trecut, nu pot să nu mă gândesc că ele vor fi un excelent companion pentru istoricii din viitor.

Ilie Popescu-Mohora, Jurnalul unui om norocos, cuvânt-înainte de Radu Carp, ediţie îngrijită de Cristina Păiuşan şi Radu Carp, Bucureşti, Editura Corint, 2024, 236 p.

Întâmplarea – norocul? – a făcut să dau şi peste Jurnalul bunicului matern al profesorului Radu Carp. Dar nu am aflat asta imediat. Citind textul de pe coperta a IV-a, m-a atras faptul că pot avea acces la mărturiile unui funcţionar de nivel înalt. Lucru rar în istoria noastră politică! Ne bazăm pe cele spuse de politicieni şi de jurnalişti, fără a şti – uneori, fără a ne întreba – cum s-a acţionat, în spate, pentru ca lucrurile să fie aşa cum au fost. Eu unul am fost mereu mai interesat să ascult secretarul/ consilierul – lăsând deoparte sinecuriştii – decât personajul însuşi – vezi Coposu despre Maniu, de exemplu.

Biografia lui Ilie Popescu-Mohora a fost exact cum a apreciat-o el: „Am fost norocos, dar numai prin muncă”. Băiat de la ţară, dintr-un sat teleormănean, a făcut şcoala cum a putut, apoi facultatea (limbi străine, matematică, drept) la Bucureşti, lucrând ca mărunt funcţionar şcolar. Primul noroc a fost întâlnirea cu dublu-ministrul Argetoianu, care, plăcându-i tânărul, l-a însărcinat cu varii comisioane, de la livrat flori la dame până la chestii politice şi economice. A lucrat ca funcţionar ministerial în anii ‘30, apoi, în timpul Războiului, a fost trimis la Legaţia de la Roma, pentru a se ocupa de relaţiile comerciale italo-române. Al doilea mare noroc a venit în 1946, când era citat ca martor în „Procesul Marii Trădări Naţionale” (Antoneştii & Co.). Un personaj important al vremii i-a spus: „Tu pleacă acasă, nu este nevoie de tine”. Şi l-a ascultat, scăpând astfel de necazurile care se prefigurau şi reuşind, după 1948, să lucreze într-o societate de comerţ exterior. Pensionar, în anii comunismului târziu, a scris, pe ascuns, aceste amintiri.

Cartea are trei părţi. Prima, dedicată exclusiv copilăriei şi tinereţii, e scrisă atât de realist încât dă impresia de suprarealism (vezi povestea numelor, doftoricelile babelor, fătarea mânzului ş.a.). Lasă o imagine bogată a satului valah din urmă cu mai bine de un secol – o imagine caldă, însă fără niciun pic de idilism. Partea a doua e „Agenda italiană”, cuprinzând însemnări din 1942-1943. Sunt note laconice, ininteligibile pentru cei mai mulţi, dar a căror valoare istorică nu poate fi pusă la îndoială. Devine narativ doar când ajunge la evenimentele din vara lui 1943, făcând o prezentare inedită a societăţii italiene de după înlăturarea de la putere a lui Mussolini. „Amintirile răzleţe” de la final privesc multe lucruri, din antebelic până în anii ‘80. Cel mai mult m-au interesat poveştile despre dedesubturile (nu neapărat politice) ale politicii interbelice, în care apar multe personaje din cărţile de istorie. Mi-aş fi dorit ca Popescu-Mohora să fi scris mai mult.

Ediţia este bine îngrijită de Cristina Păiuşan şi Radu Carp, cu note explicative, corecţii şi completări documentare binevenite. Ca să am şi eu o contribuţie, le transmit editorilor că „domnul general Ghibănescu”, „menţionat de 14 ori în jurnal” „întrucât a impulsionat plata armamentului cumpărat din Italia”, despre care dumnealor menţionează că nu au găsit „nicio referire”, nu poate fi decât intendent general Aurel(iu) Ghibănescu. Nu am apucat să aflu ce funcţie avea în timpul „Agendei italiene”, dar, în 1942-1943, fusese director al contabilităţii din Statul Major al Armatei de Uscat.

Anca Şincan, James Kapaló (editori), Religia clandestină în documentele poliţiei secrete. O istorie în imagini, Bucureşti, Editura Humanitas, 2024, 255 p.

Dacă poveştile pe care le spune n-ar fi atât de triste, chiar tragice, aş spune fără reţinere că e o carte admirabilă şi ca scriere istorică, şi ca obiect.

Un grup de 10 cercetători din România, Ungaria, Irlanda şi Marea Britanie, sub coordonarea Ancăi Şincan (Institutul „Gheorghe Şincai”, Cluj) şi a lui James Kapaló (University College Cork), au strâns un set de texte şi imagini de arhivă, care ilustrează „multitudinea de înfăţişări pe care le-au avut comunităţile religioase clandestine şi membrii acestora în documentele rezultate din supravegherea statului”. Ne trec prin faţa ochilor secvenţe (datate în ultimul secol, nu doar în timpul comunismului), cu ortodocşi, greco-catolici, evrei, tudorişti, calendarişti, inochentişti/ arhanghelişti ş.a., din toate regiunile României Mari şi din Transnistria. Volumul e, într-un fel, şi o răzbunare – cred că nu sună creştineşte în niciun rit –, căci materialele colectate/ create de poliţia secretă (Siguranţă, Securitate, NKVD) „păstrează în mod paradoxal istoria acestor comunităţi, pe care intenţionau să le distrugă”. M-au cucerit avertismentul că nu avem de-a face cu „o naraţiune care ajută cititorul să călătorească de la un punct la altul” şi apelul la relativism „pentru evitarea încrâncenării şi încastrării istoriografice a unicei şi canonicei interpretări”.

În rest, să fiu iertat, dar nu aş supralicita sensurile imaginilor şi ale obiectelor. Pentru mine, oricâtă forţă ar avea, ele sunt anexe ale textelor. Eventual, bune pretexte!

Sunt multe poveşti pe care aş vrea să le văd dezvoltate. Sper, de exemplu, că fragmentul lui Roland Clark despre „Petrache Lupu şi Minunea de la Maglavit” anunţă ceva mai amplu.

Andrei Rădulescu, Corespondenţă, ediţie îngrijită de Av. Dr. Dana Gruia Dufaut, Preşedintele Fundaţiei „Andrei Rădulescu şi a Marilor Jurişti Români”, editor ştiinţific: dr. Filica Drăghici, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2024, 555 p.

Pentru cine se ocupă de istorie, drept şi, mai ales, istoria dreptului, Andrei Rădulescu este un uriaş. Preşedinte al Curţii de Casaţie, preşedinte al Academiei Române, autor a nenumărate studii şi editor al multor „vechi legiuiri româneşti”. Corespondenţa sa, care apare abia acum, nu are cum să nu intereseze.

Din păcate, cartea abia circulă. Am zărit-o (doar) pe raftul de jos al magazinului de unde se cumpără ţigări şi revista pe care o aveţi în faţă. Mă bucur că am luat-o şi sigur o voi cita mult, dar...

O personalitate ca Rădulescu, care „a pregătit pentru tipar” atâtea texte scrise de alţii, merita o ediţie mai puţin bombastică şi mai serioasă. Nu că ar fi rău că e excelentă grafic, dar nu asta conta în primul rând. Fac impresie rea multele texte parazitare (cuvânt înainte, studiu introductiv, reflecţii..., notă asupra ediţiei, cuvânt de încheiere), care nu spun mare lucru. Unele, chiar nimic! Pur şi simplu, nişte contemporani de-ai noştri au vrut şi ei să-şi asocieze numele cu o asemenea personalitate. Bibliografia finală e atât de sărmană, încât mai bine nu era deloc. N-ar fi stricat o mai mare atenţie la transcrieri şi traduceri.

Despre corespondenţa trimisă/ primită de Andrei Rădulescu voi avea, de multe ori, ocazia să vorbesc.