Nu mi s-a mai întâmplat despre atâtea cărţi deodată, fără să le numesc şi fără să le fi citit în întregime. Nu le numesc să n-am vorbe la proces – că, vai, plagiatul a devenit instituţie juridică! Nu le-am citit cap-coadă, că n-am avut de ce!

Când zic plagiat, cei mai mulţi se gândesc, pur şi simplu, la preluarea de blocuri întregi de text, pe scurt, la metoda copy-paste. Am putea spune că aceasta e mai degrabă istorică, căci, de când plagiatul a devenit subiect de dezbatere publică, puţini se mai încumetă să ia cu toptanul. Se mai vorbeşte şi de aşa-numitul plagiat subtil, în care cel care se vrea autor subtilizează idei, naraţiuni, modele, metode, dar reformulează – dureros clişeu! – ştergând urmele. În astfel de cazuri, e greu să faci mai mult decât să baţi obrazul. Mi-am adus aminte de un clasic personal, vorbind despre un clasic al domeniului său academic: „Ştii tu, dragă, care e cartea de căpătâi a lui M?”. „Critica raţiunii pure?”, am dat-o eu. „Nuuu, dragă, Dicţionarul de sinonime!”.

Plagiatul subtil e interesant de urmărit, mai ales în vremurile electorale, cum a fost anul 2024, când pe unii politicieni îi apucă dorinţa de a-şi vedea numele şi chipurile, printre atâtea altele, şi pe coperte. Pe lângă că, uneori, chiar personajele politice româneşti sunt calchiate după altele de aiurea, „cărţile” lor sunt făcute după reţete, şabloane, pattern-uri, poate de succes prin Occident, dar, se vede, fără priză la noi. În strânsă legătură vine şi chestiunea ghostwriting-ului, asupra căreia voi reveni. Gurile rele ar zice că aşa s-au clădit societatea şi cultura românească în ultimele două secole. Gurile şi mai rele i-ar interoga şi pe premodernişti şi medievişti. Eu nu vreau să mă bag în discuţii prea mari, tocmai pentru a nu relativiza mica problemă care mă preocupă.

Vă propun câteva studii de caz, din abuzatul domeniu al ştiinţelor sociale şi umaniste. E vorba de o formă de plagiat, căruia unii i-ar zice semi-subtil, alţii, semi-grosolan.

Pe la începutul anului, mi-a picat sub ochi un volum colectiv, al cărui subiect mă interesează în mod special. M-am întrebat – cu ciudă, recunosc! – de ce n-am fost chemat şi eu să „contribui”. Nu ştiu dacă aş fi făcut-o, dar, oricum, de ce nu mi-au cerut? Răsfoind, mi-am tot văzut numele prin notele de subsol. „E bine”, mi-am zis, „mi se recunoaşte autoritatea în materie mai mult decât dacă aş fi scris un capitol”. Când am ridicat ochii să văd ce s-a considerat citabil, mi-am adus aminte de un alt clasic personal, care mă tot îndemna să îl citez pe academicianul C. „N-am cu ce, dom’ profesor!”, o tot ţineam eu, până când a răbufnit: „Băi, nu-i aşa! De câte ori spui ceva care poate fi citat după oricare alt istoric (a se înţelege că nu necesită citare), citează după C.!”. Ei bine, numele meu apărea, pe boabe numărate, complet degeaba. Nu spusesem niciodată cele ce mi se atribuiau, pentru că – mă iertaţi – nu-s capabil de un asemenea grad de banalitate. Tot plimbându-mă prin text însă, mi s-a întâmplat, pe alocuri, să mă recunosc. Aş fi plecat ochii să aflu cui îi erau atribuite vorbele mele, dar nu vedeam niciun exponent. Intrigat, m-am apucat să verific şi apariţiile prin subsol ale unui confrate. Apărea de mai puţine ori, dar situaţia era aceeaşi: omul nu scrisese niciodată ceea ce i se atribuia, acolo unde se făceau trimiterile, însă, în alte părţi, şi textele lui erau preluate – recunosc, parcă mai consistent decât ale mele – fără vreo notă. Cum ar veni, amândoi – de alţii nu m-am mai uitat – eram şi citaţi, şi plagiaţi. Partea şi mai frumoasă e că schema se repeta în trei capitole, semnate cu nume diferite. Am rămas invidios pe armonizarea metodelor de lucru în acea echipă, pe reuşita eliminării complete a denivelărilor şi asperităţilor inerente caracterului colectiv al actului auctorial. Urmează un emoticon!

Nu trecuse multă vreme şi un prieten m-a rugat să prezint o carte. A cui? Ei, o prietenă de-a prietenei unui prieten comun. O carte de relaţii internaţionale, domeniu foarte prolific pe liniile Carei-Mangalia şi Calafat-Darabani. Lucrarea începea foarte academic, cu o luxuriantă literature review, în care autoarea spunea cine ce-a mai zis pe tema... N-am ajuns să aflu care era tema – din titlul nu se înţelegea – căci, după câteva pagini, a început să-mi percuteze topica. La un moment dat, deşi frazele se voiau scrise în română, am început să le citesc în engleză. Îmi era clar, dar nu puteam găsi proba care să mă scape de povara de a citi următoarele 350 de pagini, până gând am dat, într-o listă de scholars, peste doi scandinavi, un japonez şi un hispanic, ale căror nume, alăturate, sunau foarte simpatic, ca o numărătoare de la jocurile copilăriei. „Ia să-i pun între ghilimele şi să-i dau lui Google!”, am zis. Şi Google i-a găsit imediat, cu toată fraza care îi conţinea, în engleză bineînţeles! Am mai repetat operaţiunea de câteva ori. Toate frazele erau luate de undeva, dar n-am găsit două din acelaşi loc. Toate conţineau o consideraţie generală şi o listă de nume, başca un exponent care trimitea la câteva rânduri cu titluri de cărţi şi de articole. Un mod foarte eficient de a umple spaţiul şi de a părea doct!

În vară, îmi crăpa buza după bibliografie pe un subiect, în acelaşi timp juridic şi istoric, prea puţin abordat frontal. Aşa că am început să citesc varii „contribuţii” conexe şi am dat peste... să-i zicem Ion. Ei bine, Ion mi-a adus aminte de vremurile când învăţătoarea ne punea să ţinem un caiet de expresii frumoase („pământ reavăn”, „trecut glorios”, v-aduceţi aminte). Dorind o introducere pompoasă, a luat cele mai generale formulări din cele mai generale lucrări – exact genul de chestii despre care spuneam că pot fi scrise de oricine. Era evidentă predilecţia lui Ion pentru istorici de care a auzit la televizor, din care lua câte două-trei bucăţi şi semnala mereu doar câte una. Dar cât s-o lungeşti şi cu introducerea? După multe pagini, a trebuit să intre, cât de cât, şi în subiect. Atunci au început să-mi dea vertijuri persoanele, timpurile şi modurile verbelor. Ion al nostru luase aproape cu totul nişte articole ale unora de-acum o sută de ani şi îşi impusese să pună ghilimele şi note de subsol (ibidem-uri, normal) din când în când. N-am avut răbdarea să cercetez dacă exista vreo frecvenţă. Oricum, ce rămânea în afara ghilimelelor era tot de la strămoşul academic, dar voia să lase impresia că e de la contemporanul nostru. Oricât ţi-ar fura istoria minţile, nu poţi zice, în anul lui Dumnezeu 2024, „constituţiune” şi „d. N. Iorga”. Foarte enervant pentru Ion trebuie să fi fost că înseşi sursele făcuseră exces de ghilimele, fără să indice întotdeauna de unde au preluat. A preferat să omogenizeze. Ghilimelele între ghilimele erau deja prea mult! Trebuie să recunoaştem că metoda lui Ion e destul de ingenioasă şi ar fi putut da rezultate mai bune dacă era aplicată mai cu grijă, adică dacă reformula cât de cât între două citate. Dar, probabil, dacă se apuca să facă asta, trecea anul centenarului care trebuia marcat, şi „contribuţia” sa academică nu mai avea niciun fason.

Dacă la toţi cei dinainte pot bănui o intenţie de şmecherie, despre următorul cred că a picat ca musca-n lapte, ceea ce e cam ciudat, pentru că, fiind deja fript cu un scandal de plagiat, trebuia să sufle şi în iaurt. De altfel, e singurul care nu semnează texte de nevoie. Nu-i trebuie puncte, faimă intelectuală etc. De ce o face? Dumnezeu ştie! De plăcere, din ambiţie, sigur nu! O fi primit poruncă la cărţi! Mă rog, nu asta contează! În cartea promisă anul ăsta, Vasile – să-i zicem Vasile, deşi, sigur, nu-i convine – trebuia să aibă şi o parte de economie, domeniu în care e mai habarnist chiar decât mine. Ce să facă? Ce face toată lumea: a folosit metoda „«întreabă» un prieten!”. Prietenul i-a livrat nişte bucăţi de text, banale, poate, în alt context, dar surprinzătoare în cel dat. La fel ca într-un caz menţionat anterior, căutând pe Google nişte enumerări şi/ sau nume proprii, am ajuns uşor la articole publicate, mai înainte, de prietenul binevoitor. Varianta că Vasile ar fi copiat e exclusă, pentru că: (1) el n-ar fi citit/ înţeles cele preluate (da, îi presupun, în această materie, lipsa capacităţii de a plagia); (2) păţit o dată, n-ar fi luat două vorbe de la altcineva, dacă bănuia – greu să nu – că se poate afla (da, îi presupun, de acum, frica de a plagia). Am două variante, în funcţie de momentul în care Vasile şi-a „definitivat” cartea: (1) prietenul, dorind să ajute, nu însă şi să depună vreun efort, a livrat de nou ceva deja publicat; (2) prietenul a lucrat cinstit, iniţial, scriind ceva anume pentru Vasile, dar, înainte de apariţia cărţii acestuia, trebuind să publice şi el una-alta, s-a gândit să folosească din ce mai scrisese. Oricum ar fi stat lucrurile, Vasile tot rău iese şi nu ştiu cum o scaldă, căci nu rezolvă nimic zicând „mi-a făcut-o cineva”. Mă gândesc acum la profesorul X, care, prins cu jumătate de carte copiată de la profesorul Y, a scăpat obţinând de la acesta din urmă o declaraţie de genul „subsemnatul Y, etc., etc., am fost de acord ca X să preia ce am scris eu şi sunt onorat etc., etc.”.

Mi se va spune, poate, că e vorba de cazuri izolate şi chiar că nu sunt îndreptăţit să generalizez, când n-am citit în întregime lucrările despre care vorbesc. Fie, dar eu cred în legea entropiei, a lui Schopenhauer, despre care am aflat dintr-o culegere de ziceri înţelept-cinice, apărută, acum 30 de ani, sub titlul Legile lui Murphy...: dacă pui o lingură de apă de canal într-un butoi de vin, iese apă de canal; dacă pui o lingură de vin într-un butoi de apă de canal, rămâne apă de canal!