Trei bucăţi de istorie contemporană

Sintagma „istorie contemporană” mă enervează încă de când am deschis ochii asupra istoriei. Cum adică să fiu eu „contemporan”, chiar şi un pic, cu numiţii Al. Marghiloman, Take Ionescu ş.a., ş.a.? Cum convenţia dăinuie – şi din inerţie, şi din căpoşenia unora – a trebuit să mă aclimatizez mental, eliberându-mi „contemporaneitatea” de constrângerile cronologice, evaluând-o – da, da, e un păcat pentru istorici! – prin raportare la prezent. „Contemporan” mi se pare tot ceea ce, deşi trecut, e încă printre noi, într-un fel sau altul. Nu e musai legat de epoca zisă îndeobşte aşa: pot simţi foarte aproape ceva din secolul XIX şi foarte departe ceva de la sfârşitul secolului XX. Evident, „contemporaneitatea” mea e fluctuantă, poate seca şi se poate umfla, chiar ieşind din mască! Evident, am pe un umăr demonul ignoranţei şi pe celălalt demonul exagerării. Până la urmă, istoria e disciplina bunului-simţ. Nu mă mai lungesc şi trec la exemple.

Tema istoricului Cristian Vasile, probabil cel mai aplicat cercetător al vieţii culturale româneşti din a doua jumătate a secolului XX, este „contemporană” măcar pentru că institutele de cercetare din subordinea Academiei Române trec acum printr-o perioadă de frământare administrativă şi toate cele din sfera „ştiinţelor sociale şi umaniste” (istorie, istorie şi teorie literară, istoria artei, lingvistică, filosofie, psihologie, ştiinţe economice şi juridice) îşi au originile în anii de început ai regimului comunist. După toate prefacerile (post)ceauşismului, nu s-au rupt complet de formele iniţiale.

Deşi include „studii de caz”, reflectând activitatea autorului din ultimii ani, volumul nu e „doar o colecţie de studii care privesc separat institutele umaniste [...], ci şi o lucrare despre cercetarea socioumană în sine, privită ca parte a unui sistem academic ideologizat, cât şi în relaţie cu puterea politică” (p. 15). Sintetic: „Dacă e să identificăm cele mai politizate/ ideologizate institute/ domenii din spaţiul cercetărilor socioumaniste, probabil că am putea vorbi despre filozofie, economie şi cercetări juridice; la polul opus – printre cele mai puţin politizate – s-ar putea enumera istoria artei şi istoria literaturii” (p. 233). Şi cât de politizate erau chiar cele din urmă, dacă ne gândim numai la „chestiunea Maiorescu”, e adevărat legată şi de filosofie („el are merite în probleme culturale şi de critică literară, fiind totodată un filozof, un estetician idealist şi un ideolog conservator”, plus alte păcate mai telurice, acuzate de C.I. Gulian, p. 147), sau la „retorica antibrâncuşiană” (p. 236): „abstractism decadent”, „primitivism istoric”, „sculpturile sale, lipsite de conţinut, devin nişte enigme, uneori stranii, alteori comice” (p. 238), vorba („nu din convingere”) lui G. Oprescu.

Semnalez, în mod special, capitolul despre Institutul de Cercetări Juridice, dominat de „primatul imperativelor ideologice în detrimentul standardelor academice”. Analiza lui Cristian Vasile este aici cu atât mai importantă cu cât avem de-a face cu domeniul/ breasla care, deşi în topul politizării, se arată cel mai puţin deschis(ă) la „autocritică”, blindându-se în pozitivism şi înfăşurându-se într-o retorică luxuriantă cu, nu tocmai justificate, pretenţii intelectuale. Chiar şi când se recunoaşte „supralicitarea performanţelor ştiinţifice ale ICJ... ceea ce e pus – uneori – în contrapondere – e discutabil”. „Unei justiţii şi cercetări juridice ideologizate la modul extrem” (pp. 330-331) i se aduce ca alternativă ideologizarea la alt mod extrem.

Dincolo de tematica urmărită, lucrarea lui Cristian Vasile arată că, fără vreo atenuare a răului, o prezentare corectă şi convingătoare a comunismului românesc nu se poate face (doar) în tuşe groase alb-negru, ci (şi) în complicate linii fine, cu multe nuanţe de gri.

Am deschis ochii în perioada în care sistemul represiv comunist era, de înţeles, o preocupare centrală a istoricilor români, iar despre închisorile anilor ‘40-‘60 se vorbea enorm, chiar dacă, din nou, de înţeles, nu întotdeauna cu bun simţ istoric. După câţiva ani de consum intens, m-am îndepărtat de temă, din motive greu de exprimat aici, dar care se pot intui la o comparaţie sumară a lucrării lui Dragoş Ursu cu ce şi cum se scria acum 30 de ani. Recunosc – iertaţi blasfemia! – că un rol important în îndepărtare l-au avut chiar multele „mărturii” care nu doar că nu se legau, dar chiar se contraziceau. Am auzit şi reacţia cinică: „Îi mai pricepi şi pe comunişti că-i rupeau cu bătaia!”.

În acest caz, nu mai e vorba despre bătaie! Suntem la Aiud, „închisoare a elitei” (p. 9), la începutul anilor ‘60, când, intuitiv, ştiind valurile de eliberări care au culminat şi s-au încheiat în 1964, am crede că lucrurile se mai domoliseră. Într-un fel, aşa a fost: „reeducare” însemna altceva decât la Piteşti. Nu se mai practica violenţa extremă, ci un set de strategii şi tactici perverse (cu „intensă muncă operativă”, funcţionând un Grup Operativ Aiud, „asimilat unei regionale de Securitate”, p. 102), se umbla la psihicul deţinuţilor astfel încât ei să îşi renege trecutul şi să promită fidelitate – pasivă, dar şi activă, după cum arată autorul urmărind activitatea unora după eliberare – puterii comuniste.

Fără să fi fost tratat cu acest gând, subiectul istoric devine cu atât „mai contemporan” cu cât, în ultima vreme, în spaţiul public românesc se vorbeşte despre legionari peste tot, ca pe vremuri despre securişti. Legionarii au fost (imaginaţi) ca „adversarii ideologici prin excelenţă ai comuniştilor români”, ei constituind şi un obiect, şi un context, şi un pretext al „reeducării” de la Aiud. Dragoş Ursu are marele merit de a surprinde, de la început, foarte bine nuanţele. Sub eticheta de „legionar” găsim, de fapt, un „mozaic”, cuprinzând de la „fondatori ai Mişcării Legionare”, „membri cu grade şi funcţii”, până la „simpli simpatizanţi” şi chiar „deţinuţi asimilaţi abuziv drept legionari” (pp. 15-16). Aceasta pentru că „în coagularea unui front comun al forţelor anticomuniste” opozanţii de diverse orientări nu s-au mai preocupat de „lămurirea diferenţelor doctrinare” (pp. 17-18), dar şi pentru că Securitatea a creat o „imagine absolutizată a deţinutului legionar” (p. 13), o „imagine hiperbolizată a periculozităţii celor închişi” (p. 17).

Din capitolul de rezistenţă, aflăm concret şi detaliat cum s-a acţionat pentru „reeducare”. Grupul Operativ i-a racolat şi folosit ca agenţi (informativi şi de influenţă) pe cei care „se bucurau de prestigiu în rândul deţinuţilor” (p. 143). Vorbim de vedete, precum Nichifor Crainic, dar şi de lideri mai puţin cunoscuţi, precum Victor Biriş, care, profitând de „imaginea martirică” (p. 144) şi căzând „victimă propriei fantezii politice” (p. 148), a devenit „regizorul” întregului proces. Dramatică şi determinantă a fost „autodemascarea” obţinută de la suferindul Radu Gyr, care i-a făcut pe cei mai mulţi să cedeze în şedinţele care au urmat. Totuşi, au existat şi destui „rezistenţi”, cărora autorul a reuşit să le schiţeze profilurile, mobilurile şi tacticile. Oricât ar suna de cinic, preferatul meu e încă neelucidatul pe deplin caz Valeriu Anania, care făcea eforturi sofistice pentru reeducarea celor mai rezistenţi: „Mişcarea Legionară, ridicându-se în numele creştinismului... mă pune în situaţia de a-mi altera creştinismul din mine... pe câtă vreme comunismul mi se prezintă ca adversar din început, îmi combate această doctrină, dar nu mi-o alterează” (p. 252).

E, într-adevăr, o istorie politică, dar, prin multele „nuanţe interpretative”, e şi o istorie intelectuală. Nu ştiu câţi ar fi putut să o ducă la capăt.

Dacă mai sus am vorbit despre cercetări istorice, iată şi o apariţie care poate fi considerată sursă: jurnalul politicianului contemporan Ioan Mircea Paşcu din perioada când a fost consilier al Preşedintelui Ion Iliescu, adică ceea ce aş numi, sub influenţa unui relativ recent articol al lui Iulian Comanescu, un personaj „secundar principal” al politicii româneşti. Deşi nu întotdeauna clar, spune destule despre culisele acelor ani şi nuanţează clivajele percepute din afară: anti- vs. neo-comunişti, reformişti vs. conservatori, Iliescu vs. Roman, FSN vs. FDSN. Arată cât de mult contează subiectivităţile în jocurile politice, chiar în relaţiile internaţionale, şi, coroborat cu alte mărturii, se va dovedi, cu siguranţă, preţios pentru istorici.

E evident că primii ani ‘90 sunt încă printre noi, prin ceea ce (nu) s-a întâmplat atunci. Aş zice că ţara de azi e ca un fermoar care nu a fost bine prins în cheiţă. Dar nu (doar) de asta m-am oprit asupra Notelor..., ci (şi) pentru câteva exemplificări ale modului în care trecutul e adus în prezent. Unii ar zice că ilustrează naivitatea începuturilor. Nu sunt sigur. Prin ianuarie ‘91, premierul Roman distribuise miniştrilor comunicarea „unui istoric numit [Alexandru I. Lapedatu], membru al Academiei, cu privire la preliminariile căderii lui Cuza”. Reacţia: „Asemănarea cu ce ni se întâmplă nouă e remarcabilă, fiind, deci, mai mult decât suspectă”. Şi întrebarea: „cine îi atrăsese atenţia lui Petre asupra acestui material?” (p. 166). Or fi şi istoricii buni la ceva! În august ‘92: „stabilim să se înceapă o campanie în care să se spună că nici România nu e mulţumită de Trianon, căci linia negociată de Brătianu era pe... Tisa” (p. 514-515). Iar asta venea la puţin timp după ce, la Istanbul, „domnul I[liescu] îmi spune că le-a zis turcilor ce i-am spus eu, respectiv că... din cauza lor am ajuns în situaţia actuală (Pacea de la Bucureşti dintre Turcia... şi Rusia, din 1812, când Turcia a cedat Basarabia Rusiei)”. N-a ţinut: „turcii însă i-au răspuns că, pe vremea aceea, diplomaţii lor erau... greci” (p. 491).

Nu lăsaţi istoria pe mâna politicienilor!