Omagiu profesorului Nicolae Manolescu

Nu sunt în stare să rezum discuţiile publice din ultimele luni despre istorie. Încălzirea se făcuse în perioada scursă de la agresiunea rusă asupra Ucrainei. Când cineva voia/ trebuia să comenteze şi nu prea avea habar de problemă, începea cu Petru, Ecaterina, Lenin, Stalin şi, din nou, de la început. Istoria, izvor nesecat de orice! De când ghiveciul populist a început să miroasă tare în spaţiul românesc, şi cum acesta are puternic damf naţionalist, lumea a început să vorbească şi de extremismul anilor ’30. După ce tot ce nu ne convenea era securist, a devenit (şi) legionar. Şi, pac, facem legătura şi cu ceauşismul! Dar de ce, vai, se re-legionarizează sau se re-naţional-comunizează, chipurile, ţara asta? Pentru că oamenii nu ştiu istoria! Pentru că nu se face istorie (serios) la şcoală. Asta chiar cred! Dar mai cred că, şi dacă s-ar face, nu ar fi suficient pentru ca inflamările să fie prevenite. Ele ţin de epoca în care se petrec. Sigur că se pot găsi fire în trecut, dar sunt mult mai complicate decât suntem dispuşi să vorbim în (social) media şi decât se poate explica la şcoală. Asemănarea cu ceva de demult nu înseamnă legătură şi, cu atât mai puţin, cauzalitate. Faptul că un exaltat de azi trimite sau se revendică (de) la exaltaţi de altădată nu înseamnă descendenţă ideologică, mai ales că, şi atunci, şi acum, e greu să vorbeşti de ideologie. Să fim oneşti, ceea ce se numeşte naţionalism, cu toate zorzoanele sale pretins intelectuale, a fost mereu un amestec de gargară şi demenţă. Aş fi zis „doar", dar a fost şi poate fi cumplit. Este evident, chiar dacă scăpăm adesea din vedere, că imaginarul şi retorica populiste – că zicem dreapta, că zicem stânga – sunt incredibil de sărace. Trebuie să fie aşa, căci altfel n-ar avea nicio şansă să prindă. Învârtesc mereu aceleaşi trei surcele, care, uneori, se umflă şi devin bâte. Nu se umflă singure, ci le umflă mediul, situaţia de la un anumit moment dat. Populiştii naţionalişti fac apel la trecut şi pentru că nu au cum să aducă ceva nou, şi pentru că există prejudecata că istoria conferă legitimitate, chiar înnobilează. Intrând în discuţii istorice, când e vorba de chestiuni actuale, într-un fel le facem jocul, deturnăm atenţia de la realitate.

Şi, totuşi, istoria nu are nicio importanţă? Ba da, enormă! Din istorie se pot învăţa foarte multe, dar dacă te ţii de ea! Ca şi Dumnezeu, îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă! Te învaţă de toate, dar, dacă îi ceri ceva precis care să te ajute la o răscruce, ai pierdut-o. Dacă ţi se pare că îţi dă, te-ai pierdut! Ăsta cred că e, de ceva vreme, păcatul istoriei în şcoală. După ce, mai bine de o sută de ani, copiilor li s-a spus prostia că e „o poveste", mai nou se încearcă tragerea ei în foi şi fire, i se distruge diegeza, sub pretextul extragerii de „idei" şi al creării de „competenţe”. Bineînţeles că nu se poate, aşa că se mimează. Poate că mai nimeni nu crede în asta, de vreme ce nu se renunţă nici la vechile tămâieri. Mi se pare că s-a ajuns la un amestec de fariseică „slavă ţie...” (vezi şi toate ceremoniile, toate „zilele naţionale”) şi joc de-a disecţia.

Mă rog, cam astea erau tulburările mele când s-a pornit şi scandalul cu planurile-cadru. Că o oră, că două, nu mă interesează aici! M-am apucat să mă uit peste programele şcolare de liceu. Pe cea pentru Istoria românilor o ştiam. Aici, parcă cineva, în urmă cu 15 ani deja, a avut o ciudă cruntă pe cronologie. Începem cu romanitatea, sărim în secolul XV şi o ţinem linie până în XIX, dăm o tură de tot XX-ul, plonjăm în IX şi facem sprint până XVIII, de unde o luăm în marş forţat până în zilele noastre, dăm un ochi şi mai coborâm până la Dimitrie Cantemir ca să o luăm pe o scurtătură spre Războiul Rece; ultima aterizare, în Evul Mediu, că am uitat biserica, şi salt uriaş în XX, că se termină anul şcolar. Se termină cam ca reclama de pomină: „ăla negru de respira greu, îl ştii, era ta-su, bă!”. „Laser, frate!". Copilul, dacă ar fi să facă istoric tot acest traseu, ar ieşi ca dintr-o centrifugă dată de-a dura pe pârtie. Totul, de dragul abordării „tematice"! Nu mă mai întreb deocamdată decât cum au fost hotărnicite unele „conţinuturi”. De exemplu, „Redefinirea rolurilor statului de la primul război mondial până la planul Schumann. Situaţia României". Lasă că nu ştiu eu cum devine cu „redefinirea", dar ce treabă are România cu Schumann? De ce „Studiu de caz: Diplomaţia românească de la Tratatul de la Varşovia la Uniunea Europeană”? Una a fost o alianţă militară, cealaltă, totuşi, economică. De ce nu până la NATO? Aaa, pentru că aderarea la NATO a fost mai devreme şi s-ar fi pierdut ceva timp? Dar de ce nu de la CAER, care a fost tot organizaţie economică (nelipsită de importanţă în istoria românilor) şi a fost fondată mai devreme decât Pactul, deci s-ar fi câştigat câţiva ani?!?

Peste Istoria evreilor. Holocaustul (programă din 2023) şi Istoria comunismului din România (2024), acum m-am uitat prima oară. La fel ca destui alţii, m-am întrebat ce rost are separarea, autonomizarea unor conţinuturi de Istoria românilor. M-am gândit că se creează perspective trunchiate şi, mai ales, că se induce ideea unei excepţionalităţi (iertaţi barbarismul, mi-a fost sugerat de „multiperspectivitate"!). Tratându-le separat pe cele două – şi mai ales Istoria evreilor – s-ar putea da impresia că nu sunt cu totul ale istoriei româneşti, ci sunt accidente, marginalităţi, excrescenţe aberante ale acesteia. Or, nu, pogromurile sunt la fel de istoric româneşti ca şi bătăliile din 1917. Dacă nu admitem asta, nu facem decât să fentăm istoria!

Una peste alta, conţinuturile mi se par mai bine gândite, mai coerente şi mai consistente decât la „disciplina-mamă”. La Istoria evreilor mi-a dat de gândit chiar prima temă „Evreii: trăsături definitorii: originea, cultura, limba”, tocmai pentru că e prima şi poate induce ideea evreităţii ca dat, nu ca produs istoric. Nu ne apropiem periculos de stereotipurile pe care vrem/ trebuie să le combatem? Au popoarele trăsături definitorii? Nu vreau să divaghez sumbru, dar ce am învăţat din istoriile prin care m-am plimbat este că prostia cu potenţial criminal numită antisemitism poate ţâşni din orice, chiar şi din aşa-zisul filosemitism. Sigur, vorbim de comunităţi cu limbă, cultură, religie, dar cu „trăsături definitorii” nu mă împac. Parcurgând doar titlurile din programă, mi se pare că, dincolo de faptele istorice, nu se poate înţelege ce şi cum cu antisemitismul. Conţinuturile au ceva rece şi sec, nu se întrevede deloc „imaginea evreului în cultura română”. Poate lucrurile se vor regla în practică, dar, după textul însoţitor (mă feresc să-i zic parazitar şi sufocant), nu prea cred.

Programa de Istoria comunismului mi se pare cea mai închegată. Nici ea nu e strict cronologică – da, am o obsesie! – dar, de această dată nu constituie o problemă, date fiind, pe de o parte, intervalul istoric relativ scurt tratat într-un timp destul de lung, iar pe de alta, orientarea de la general la particular, cu primele două conţinuturi care oferă o panoramă asupra perioadei şi celelalte care privesc teme particulare şi au o organizare internă cronologică.

Nu mi-am schimbat gândurile, nu mi-e clar de ce evreii şi comunismul trebuie tratate separat de restul istoriei, dar mi-am dat seama că, în contextul actual, e mai bine că e aşa. La cum arată programa de Istorie de bac, cele două discipline recent introduse formează de fapt, împreună, adevărata Istorie a românilor în sec. XX. Celelalte epoci rămân în continuare descoperite – deşi Istoria evreilor acoperă sumar Antichitatea şi Evul Mediu, e puţin şi nu poate suplini (nu că ar trebui!). O mare problemă e că între Istoria românilor şi Istoria evreilor pot apărea tensiuni, dacă prima îi tot dă cu „democraţia interbelică”, iar cea de-a doua ilustrează caracterul profund nedemocratic al perioadei.

Ce nu-mi place însă la niciuna dintre discipline e lemnoasa vorbărie în care sunt scufundate programele propriu-zise: note de prezentare, competenţe generale şi specifice, sugestii metodologice. Să-mi explice cineva de ce competenţa „descoperirea constantelor în desfăşurarea fenomenelor istorice studiate” (aferentă unităţii „Statul şi politica”, care ţine din sec. IX până în anii ’90) e obligatorie pentru toţi copiii, în schimb peste „compararea şi evaluarea unor argumente diferite în vederea unor judecăţi proprii” se poate sări, la profilurile neumaniste! Dacă despre cele de mai sus îmi reprim cu greu nişte glume, următoarea chiar mi-a dat o senzaţie neplăcută: „potenţialul educativ şi formativ al disciplinei şcolare Istoria evreilor. Holocaustul contribuie la formarea competenţelor şi a abilităţilor de comunicare, de analiză a surselor de informare, transpuse în concepte, atitudini şi sentimente exprimate prin optica gândirii critice, deoarece astăzi orice domeniu ocupaţional necesită cunoaşterea tehnicilor de comunicare, de cercetare, de informare, de negociere şi de acceptare a diversităţii şi a diferenţelor dintr-un grup etnic, social şi politic”. Nu mai am loc pentru a comenta cuvânt cu cuvânt. Se pare că tocmai pretinsa preocupare de a comunica (ce?) ne face să vorbim prostii. De „exemplele de activităţi” nu mai zic nimic, căci ajungem în derizoriu şi derizoriul, în acest caz, e blasfemie.

Dacă ar fi doar vorbărie, aş putea trece peste – şi-au făcut şi oamenii norma de hârtii. Dar vorbăria asta e normativă, dirijează activitatea în jurul conţinuturilor, atingându-le cât mai uşor, făcând cât mai puţină istorie.

Istoria trebuie învăţată la şcoală de toată lumea – sigur, după putere şi voinţă! –, aşa cum trebuie învăţate şi chimia organică, şi analiza matematică, şi poezia simbolistă ş.a. De ce? Pentru că trebuie! Orice încercare de a motiva arată ori o sărăcie cu duhul, ori o gândire tranzacţională măruntă de genul „ce-mi iese?".

Nu trebuie să cerem istoriei să creeze „competenţe”! Învăţată cum trebuie, le va crea oricum, chiar dacă nu vom fi conştienţi de asta clipă de clipă şi, cu siguranţă, nu le vom putea numi şi pune pe căprării în tabele.

Omagiul meu domnului Nicolae Manolescu, cel care, în ultimele decenii, nu a încetat să susţină ideea instruirii ca primă necesitate: „înainte de a educa, şcoala instruieşte; educaţie fără instruire înseamnă manipulare, lucru ştiut de pe vremea comunismului [...]. Valorile se clădesc pe cunoştinţe” (2012); „ca să fie educată, România trebuie să fie instruită [...], a pune educaţia înaintea învăţării constituie o gravă eroare” (2021).