Putere, violenţă, ideologie, spectacol. O analiză istorică

Mişcarea legionară e o temă foarte bogată istoriografic, cu numeroase contribuţii apărute în ultima jumătate de secol, de la Fătu şi Spălăţelu, trecând prin Z. Ornea şi Armin Heinen, până la Roland Clark şi Traian Sandu – iertată să-mi fie libertatea alegerii bornelor! Totuşi – iertată să-mi fie şi cutezanţa! –, până de curând, am avut impresia că lipseşte ceva. Sigur, în primul rând, perioada cât legionarii au fost la putere rămăsese puţin cercetată, tratată destul de fugitiv, la finalul monografiilor. Exista o singură şi discutabilă – nu neapărat în sens negativ – lucrare care aborda distinct Statul naţional-legionar, cea a lui Aurică Simion (1976). Dar nu asta mi se părea marea lipsă, ci analiza istorică. Se puneau informaţii cap la cap într-o naraţiune mai mult sau mai puţin coerentă, se făceau comentarii mai mult sau mai puţin întemeiate factual, se ţeseau văluri teoretice, dar nu se analiza, nu se examinau amănunţit sursele şi informaţiile. Uneori, mi s-a părut că asta se întâmpla pentru a evita disonanţele istoricului şi asperităţile discursului istoric.

Profesorul Florin Müller a reuşit, cu o sin­gură carte, să umple ambele goluri. O carte grea, chiar dacă nu (foarte) greu de citit! Ca unul sătul până în ultimul nerv de vorba lungă care nu spune nimic, de formalităţi şi şabloane – şi dacă le zice pattern-uri – am apreciat lipsa pedanteriei (pseudo)academice. Autorul nu s-a/ m-a pierdut în precizări teoretico-meto­dologice. O scurtă introducere generală şi a trecut la subiect, pe care l-a „tocat” mărunt, iar la final nu a forţat/ mimat concluzii, „cum se face”. Analiza sa este foarte liberă şi, totodată, nu se îndepărtează nicio clipă de firul, mai mereu încâlcit, al surselor.

Subiectul pare a fi fascismul românesc, adică legionarismul, în forma sa (cât de cât) instituţionalizată, adică aplicată – parţial, e adevărat – la nivel de stat. Şi tocmai pentru că, în ciuda ambiţiilor totalitariste, legionarii nu s-au impus decât temporar şi parţial, ca partener secundar într-un „stat dual”, apare şi un al doilea subiect: autoritarismul conservator-naţionalist şi militarist-birocratic al lui Ion Antonescu. Cele două au mers împreună câteva luni, nereuşind nici măcar să se altoiască, deşi fiecare tindea să îl absoarbă pe celălalt. „Esenţialitatea fenomenului studiat” – a precizat istoricul de la început şi, deşi sigur vor apărea obiecţii, eu sunt total de acord – „este reprezentată de puterea politică şi protagoniştii acesteia” (p. 11).

Primele întrebări sunt de ce şi cum s-a schimbat puterea la începutul lui septembrie 1940, de ce şi cum s-a trecut de la autoritarismul carlist la cel antonescian şi, în/ pentru scurt timp, antonesciano-legionar. Criza care a urmat pierderilor teritoriale din vara lui 1940, apreciază Florin Müller, „nu este generată, în primul rând, de politica statelor revizioniste [...], ci de maniera în care partea română a gestionat acest marasm naţional” (p. 98). În ţară acţionau forţe „convergente anticarliste” (p. 73), altfel divergente: o organizaţie de extremă dreaptă, „revoluţionar-nihilistă”, cu o lungă şi neîntreruptă istorie de violenţă criminală (e foarte important că istoricul precizează apăsat acest fapt), care „îşi îndrepta întreaga ostilitate împotriva democraţiei ca filozofie fondatoare a modernităţii de tip capitalist burghez” (p. 16); un general naţionalist, cu frustrări şi aplomb justiţiar şi antidemocratic, totuşi, „doar” un conservator, un om al „lumii politice vechi” (p. 22), fără „iniţiative politice care să conducă la modificarea structurii de adâncime a cadrului politic şi social” (p. 120); nişte partide „tradiţionale”, de orientare oarecum democratică, ataşate de regimul de dinainte de 1938, dar parcă inca­pabile de ceva concret. De aceea, nu mi se pare exagerată constatarea că „nu exista niciun factor de opoziţie real în societate care să împiedice instaurarea unui nou tip de dictatură sub conducerea lui Ion Antonescu şi cu participarea activ-fascistă a Mişcării Legionare” (p. 88). Combinând în multiple moduri, generalul a reuşit să preia guvernul, să determine abdi­carea lui Carol, să obţină „depline puteri” (4-7 septembrie), să lichideze structurile regimului anterior şi abia apoi să îşi asocieze, în rol secundar, singura forţă care putea şi era dispusă să îi asigure un sprijin de masă, chiar şi pasiv. Aşa s-a născut ceea ce s-a numit „Statul naţional-legionar” (14 septembrie). Sunt de acord că „regimul naţional-legionar a fost anti­consti­tuţionalist, în sensul că nu are nevoie, nici măcar formal, de o întemeiere consti­tuţională” (p. 127). Tocmai de aceea, fac o opinie separată: nu cred că Decretul Regal din 14 septembrie „este constituentul juridic organic al regimului” sau „poate fi asimilat unei «constituţii» sui-generis a noului regim” (p. 128). Părerea mea este că acte cu valoare constituţională trebuie considerate D.R. 3052 din 5 şi 3072 din 7 septembrie, invocate în formula introductivă a decretelor-legi până la 23 august 1944, iar D.R. din 14 e o bizarerie normativă, extra-constituţională, cu valoare infra-constituţională şi fără efecte juridice concrete. A fost pur şi simplu o comunicare simbolică a naşterii „statului dual”.

În lunile următoare, regimul a funcţionat cu Antonescu preşedinte de Consiliu şi „Conducător al Statului” şi cu Horia Sima vicepreşedinte şi, mai important, „Comandant al Mişcării Legionare”, unica forţă politică „recunoscută în noul Stat”. Mişcarea participa la guvernare, în rol secund şi cu diverse limitări şi contre ale generalului, îşi cultiva „vizualitatea politică” prin continuarea „spectacolului fascist” (p. 92)/ „fascismului ca spectacol” (p. 155) (defilări, manifestaţii, ceremonii sinistre precum reînhumarea lui Codreanu), dezvolta un „stat paralel” (exemplul cel mai pregnant e al „poliţiei legionare”) şi o infracţionalitate diversă, chiar de drept comun (excelentă documentarea în această materie, mai ales în ceea ce priveşte „legarea de stâlp”, p. 415). Dar, cel mai important, îşi realiza planurile pretins vindicative (asasinatele din 27-28 noiembrie) şi acţiona pentru preluarea integrală a puterii – aşa cum şi Antonescu acţiona pentru eliminarea ei. Coabitarea politică se baza mai degrabă pe un „acord negativ”. Florin Müller face însă o observaţie foarte importantă: istoricii au subliniat mereu „ostilitatea dintre centrii puterii”, ignorând „o echivalenţă între interesele acestora”, anume rezolvarea „problemei res­ponsa­bilităţilor conexe represiunilor politice din perioada 1938-1939” (p. 138), pentru care, la nivelul guvernului, se formase o comisie de anchetă. Legionarii doreau însă lichidarea celor consideraţi a priori vinovaţi, ceea ce convenea şi Conducătorului. „Prin asasinatele de la Jilava, Ion Antonescu obţine indirect [...] rezolvarea imediată a unei probleme politico-juridice care ar fi rămas un pasiv al propriului regim de dictatură” (p. 310). Altfel spus, crimele legionare l-au scutit pe el de măsuri impopulare şi, în plus, i-au servit „pentru a se revalida în faţa societăţii drept garant autoritar al ordinii şi legalităţii” (p. 138).

Crimele legionare nu au fost doar răzbunări, ci şi demonstraţii de forţă şi avertizări. Inter­pretarea autorului în privinţa asasinării lui Iorga e inedită, dar, cred eu, corectă. Conflictul marelui istoric cu Zelea Codreanu a fost mai degrabă „un pretext al trecutului”. Căderea „Căpitanului” îi servise lui Sima, deci e greu să ne imaginăm că avea păreri de rău. Scopul a fost, mai degrabă, „de a întreţine teroarea în interiorul societăţii româneşti, cu deosebire în rândul marii burghezii urbane”. „Dacă a fost posibilă asasinarea lui Nicolae Iorga [...] oricine putea să urmeze” (p. 350). Şi aş mai adăuga o speculaţie: dorinţa de a mobiliza, de a radicaliza sau de a menţine radicalizarea legionarilor, dându-le ceva important şi spectaculos de făcut. Ei trebuiau ţinuţi „fierbinţi” pentru o eventuală acţiune chiar împotriva lui... Antonescu. Oricât de cinic ar suna, Iorga (dar şi Madgearu şi alţii), prin pensionare şi apoi prin asasinat, a fost scutit de experienţa trau­matizantă şi grotescă a campaniei de „control şi epurare în lumea universitară” (şi ea foarte bine documentată), derulată sub conducerea lui... P.P. Panaitescu.

Am lăsat la final discuţia despre ideologie, pentru că sunt sceptic. Nu-l pot contrazice pe Florin Müller când spune că „nu poate exista un regim politic în absenţa unei ideologii. Cu atât mai mult un regim de tip totalitar” (p. 166), dar nici n-aş pune mare preţ pe ea. A făcut, într-adevăr, o foarte minuţioasă şi ascuţită analiză a textelor doctrinare publicate în intervalul vizat (în special în Cuvântul), cu observaţii importante, mai ales în privinţa economiei: asemănările cu comunismul, „a treia cale”, dubla opoziţie, faţă de capitalism şi faţă de internaţionalismul comunist (p. 221, 228-229). Dar asta mi se pare (doar) un admirabil exerciţiu intelectual! Chiar găsim constatări precum: „Politic, el [constructul ideologic legionar] nu putea avea eficacitate” (p. 186)”, „discursul teoretic este unul de natură mai curând internă; acest discurs este autosuficient, circumscris lumii legionare” (p. 286) sau „fiecare politician utiliza din configuraţia fascismului ce îl interesa” (p. 300). Până la urmă, şi Hitler, preocupat doar de „obţinerea în România a ordinii şi a liniştii” (p. 443), „a înţeles să conducă discuţia la o soluţie de stat şi nu la una de partid” (p. 186), permiţându-i lui Antonescu să scape de legionari.

Finalul cărţii mi-a dat ceva de gândit. Sunt fascismul şi varianta sa românească, legiona­rismul, compromise de experienţa istorică? Putem crede în „imposibilitatea renaşterii fascismului în formele sale «istorice» clasice în România, ca şi în alte state europene” (p. 471)? Aş zice că da, şi nu din optimism, ci pentru că în istorie lucrurile nu se întâmplă niciodată la fel. Dar pot semăna. E posibil – şi vedem că se întâmplă – să apară retorici extremiste care să facă trimitere explicită la legionarism. Rudimentele ideologice ambalate bombastic prind oricând, iar mişcarea legionară poate fi „spălată” public exact prin sofismul pe care Florin Müller l-a combătut: varianta iniţială, a lui Codreanu, a fost bună, iar după moartea lui a fost pervertită (diferă mult de comunism, o idee bună, dar care a fost prost aplicată?). După toată experienţa, după ce văzuse legionarismul dezlănţuit, Antonescu îi scria lui Maniu despre relele... „stimulate de infiltraţii străine în spiritul vechi al Mişcării Legionare” (p. 335).