Vechi panamale electorale. Iorghişti, ducişti, ţepişti, argetoianişti, manoilescani şi... comunişti

Sper că, la ora la care citiţi, aveţi preşedinte ales. Linişte... Sigur, nu! Când scriu, campania electorală e în toi şi nu m-aştept ca toată panamaua din ultima jumătate de an să se termine aşa, simplu şi rapid, cu nişte alegeri. Nu fac pe superiorul şi recunosc că sunt vremuri politiceşte interesante, dar aştept să treacă pentru a-mi da cu părerea despre ele. Are cine! Cu voia dvs., v-aş plimba un pic printre alte vremuri politiceşte interesante, care au oarecare legătură cu ale noastre, măcar pentru că mulţi o ţin cu legionarii în sus, legionarii în jos. Dar nu pentru legătură o fac, ci pentru că vreau să fug de prezent. Ajung şi la legionari, dar o iau mai dinainte.

Era prin primăvara lui 1931, criza economică se împuţea, lumea o ducea rău, iar Carol al II-lea voia să scape de guvernul naţional-ţărănist şi să facă unul de „concentrare”, „uniune naţională”, „tehnocrat”, ziceţi-i cum vreţi. Constituţional, putea face cum i se năzărea, doar frica de scandal îl tempera. A încercat mai întâi cu Titulescu, care după ce s-a căznit săptămâni bune – o povestesc, nu neapărat adevărat, dar frumos şi Argetoianu şi alţii – la consultări cu partidele şi partiduleţele, a zis „pas”. Aşa că Regele l-a chemat pe Iorga, i-a dat o listă de miniştri şi i-a zis: „Domnule Profesor, sunteţi prim-ministru, vă descurcaţi!”. Gândiţi-vă la Actorul şi sălbaticii. Între noi fie vorba, cred că Iorga era singurul care să se arunce aşa în gol. Problema era că trebuia să-şi facă o majoritate parlamentară pentru a guverna. Or, el avea o glumă de partid, un fel de sectă de tămâietori naţionalişti de provincie. Îl avea alături pe meşterul Argetoianu, mare legător de sârme, dar care nici el nu stătea chiar bine pe picioare. După ce fusese conservator, averescan, un pic (naţional-)ţărănist, liberal, acum era independent sau, mă rog, „personalitate”. Cum Iorga gândea, ştiţi, operă, i-a venit ideea unui „parlament corporativ”, adică unul în care să nu fie reprezentate partidele, ci asociaţiile profesionale. A urmat nebunia de pe lume. Citez din memoriile gazetarului A. P. Samson: „La Ministerul de interne, în birouri, pe săli, în curte, se constituiau rapid «asociaţii», de vânători, de cojocari, de pescari, de geamgii etc., se alcătuiau liste de candidaţi, se negociau «capi de listă». În fiecare zi, zarvă mare: curtea era plină, iar bodegile şi cofetăriile din jur făceau o treabă grozavă: oamenii veneau aci să mai discute, să scrie actul de «constituire», să alcătuiască listele. În unele instituţii, oamenii dispăreau de la serviciu şi se duceau să se constituie...”. Dar nici reporterul de pe vremuri nu-şi mai aducea aminte tot, aşa că vă spun chiar de la Ministerul de Interne cam cine s-a prezentat să se ceară în parlament: Societatea Pensionarilor Militari, Liga Chiriaşilor, Asociaţia Dăunaţilor de Război, Sindicatul Artelor Frumoase, Asociaţia Inginerilor Români, Asociaţia Asistenţilor Universitari, Uniunea Micilor Industriaşi, Uniunea Funcţionarilor Particulari, Asociaţia Inginerilor Hotarnici, Asociaţia Nivel Metru C.F.R, Asociaţia „Tracţiunea” a Mecanicilor CFR, Asociaţia Generală a Cântăreţilor, Asociaţia de Pescari-Vânători din jud. Tulcea, Sindicatul Oltenilor „Tudor Vladimirescu”, Asociaţia Farmaciştilor, Sindicatul Instalatorilor, Asociaţia „Staţia” a Şefilor de Gară, Asociaţia Şomerilor, Uniunea Micilor Morari, Asociaţia Fanfarelor şi Corurilor din Ardeal ş.a.

Ieşea ca la Moşi, dacă nu intervenea Argetoianu, ministrul de finanţe. L-a convins pe Iorga (care era, oricum, şi ministrul Instrucţiunii şi rector suspendat) să-l lase şi interimar la Interne (a rămas un an, până s-a prăbuşit şandramaua), în locul lui, şi să plece în turneu prin ţară, „să ducă printre triburile deznădăjduite Cuvântul Mântuirii”. A început negocieri şi a încropit o alianţă, zisă Uniunea Naţională, formată din liberali (cam proscrişi, după ce dăduseră cu mucii în fasolea regală), ţepişti (Liga „Vlad Ţepeş” a fost grupare populist-extremistă de operetă, care a tunat contra partidelor până a devenit partid), agrarieni ş.a. A păstrat locuri pe liste şi pentru el (şi-a luat prietenii de la «Jockey-Club, Clubul Agricol şi Clubul Automobil»”), şi pentru Iorga (să dea şi la partiduleţ, şi acasă, şi la amici) şi pentru Mihail Manoilescu (alăturat ca încă om al Regelui, cu gaşca lui). Până la urmă, a făcut liste de candidaţi pentru cele 71 de judeţe. Mai greu a fost cu prefecţii şi primarii care trebuiau să se ocupe de alegeri. Aici s-a chinuit şi nu i-a ieşit perfect, că nu dispunea de resursă umană.

În sfârşit, s-au făcut alegerile, Uniunea Naţională a luat doar 47,5% din voturi – cel mai slab rezultat de până atunci al unui guvern. Dincolo de ruşine, n-ar fi contat, că mecanismul legii asigura automat trei sferturi din Adunarea Deputaţilor. Ar fi fost o super-majoritate, dacă s-ar fi ştiut care deputat al cui e. Mă rog, cum-necum era o majoritate. Alta a fost dandanaua şi să mă iertaţi dacă sunteţi mai în etate şi aţi tocit atât de tare la Probleme fundamentale ale patriei şi partidului încât v-o amintiţi!

S-au trezit cu nişte comunişti pe cap! Băieţii roşii „anti-sistem” erau o obsesie pentru „partidele de ordine” interbelice. Nu că n-ar fi trebuit să fie, dar nu acelaşi lucru se întâmpla cu băieţii verzi „anti-sistem”, care se ridicau cam nebăgaţi în seamă. Oficial, comuniştii erau în ilegalitate, dar ce era complet ilegal în România interbelică?! Acţionau prin diverse organizaţii paravan – atunci, Blocul Muncitoresc-Ţărănesc. Cum lumea era roasă de foame şi cum autorităţile locale erau slabe, comuniştii au strâns doi şi ceva la sută din voturi, cât să aibă cinci deputaţi. Vedeta istorică a fost Lucreţiu Pătrăşcanu, „fiul lui Pătrăşcanu”, cum îi zicea Iorga, care şi recunoştea că el şi un alt coleg, Aladar Imre, „sunt oameni de talent şi de energie”, răcnind „apropiatul triumf al ideilor lor”, cu „profiluri neliniştitoare de păsări de pradă”. Nu era nici domnul profesor lipsit de talent, cum zic unii. Dar cât de neliniştitoare să fi fost, chiar cu Cominternul în spate, cinci profiluri, când guvernul avea 300? Nu-i vorba numai de asta. Pentru Argetoianu, şef cu organizarea, era şi chestiune de orgoliu! Cum să-i scape lui ciudaţii ăştia printre degete, mai ales că fuseseră aleşi chiar la Timişoara şi la Cernăuţi, alături de el şi de primul-ministru? Un deputat din opoziţie i-a şi bătut obrazul: „Candidează Pătrăşcanu şi reuşeşte numai unde candidezi d-ta şi d. Iorga”. S-a hotărât să scape de ei, ceea ce presupunea nişte combinaţii destul de elaborate. Nu mergea, cum cereau unii prin presă, să fie scoşi din parlament printr-o „ostentativă şi virilă violare a strictelor prevederi legale”.

Cum funcţiona treaba? După ce Comisia Centrală Electorală încheia socotelile, era atribuţia parlamentului să valideze fiecare ales în parte, ca şi acum. Deputaţii se prefăceau că se caută unul pe altul de păduchi, se înjurau, îşi cereau unul altuia invalidarea, dar erau jocuri de societate. Toată lumea rămânea cu mandatul. Nu şi de data asta! Asupra aleşilor comunişti au început să curgă acuzaţiile, ba că n-au cetăţenie română, ba că au condamnări, ba că sunt în alte condiţii de ineligibilitate. S-au făcut comisii, s-a cercetat, s-a constatat că un comunist nu avea clară cetăţenia (Aladar Imre), iar altul n-a făcut proba că fusese amnistiat pentru dezertare (Ştefan Dan). O fi fost, n-o fi fost aşa, nu ştiu eu şi nici legalitatea procedurii n-o comentez, observ doar dubla măsură. Când s-a aflat că un ales majoritar din Ardeal stătuse la răcoare pentru că subtilizase şine de cale ferată, colegii l-au scăpat elegant: infracţiunea din codul penal maghiar (încă în vigoare în Ardeal) era de „însuşire pe nedrept”, ceea ce nu exista în codul penal românesc. Furtul era, mă înţelegeţi, cu totul altceva.

Revin la comunişti. S-a lucrat ca la fotbalul serios: joci cu suspendaţi, pierzi la masa verde! Au fost anulate voturile comuniştilor în trei judeţe – căci unul dintre împricinaţi candidase în două locuri; se putea şi chiar se practica. Totalul pe ţară a scăzut sub 2%, ceea ce însemna că nu mai aveau dreptul la niciun deputat. Tevatură, proteste (cu arestări), dar nimic mai mult! Premonitorii vorbele lui Pătrăşcanu înainte să părăsească „parlamentul dictaturei fasciste”: „Cu această validare sau invalidare nu veţi schimba cu nimic destinul istoric pe care trebuie să-l urmeze România în lupta de eliberare a maselor exploatate prin răsturnarea burgheziei şi a capitalismului”. Nu avea de unde să-şi ştie propriul destin.
Numai că treaba nu se putea încheia atât de simplu. Comuniştii eliberau cinci locuri, dar trecerea lor sub pragul electoral presupunea refacerea calculelor la nivel naţional. Uniunea Naţională câştiga aparent două mandate, dar socoteala exactă era că pierdea trei şi câştiga cinci. Adică trei dintre cei chemaţi erau trimişi acasă şi chemaţi cinci, din alte judeţe.
Greutatea constituirii parlamentului anunţa greutatea guvernării. Pericolul extremist de stânga, înlăturat, nu îl anunţa pe cel mai puternic, de dreapta, care era aproape. Politicienii „tradiţionali”, „de ordine”, erau liniştiţi. Extrema dreaptă încă reprezenta pentru ei doar logoreea antisemită a lui A. C. Cuza, care, altfel, trecea drept un tip rezonabil şi chiar asigurase preşedinţia de vârstă a şedinţelor de eliminare a comuniştilor.

Urmează partea a doua: legionarii.