Bănănăind prin Africa

E suficient să deschidem, la întâmplare, un ziar românesc din anii ’80 pentru a ne „umple de Africa”. Cutare şef sub-saharian a transmis un mesaj („călduros”, „frăţesc”) secretarului general, care, la rândul lui, s-a adresat unui demnitar din Cornul Africii, o delegaţie din Mozambic a venit la Bucureşti, iar una de la noi s-a dus în Zimbabwe ş.a. S-au dezvoltat, în epocă şi mai târziu, mai multe mituri, uneori suprapuse parţial, deşi contradictorii. Îl avem pe maverick-ul Ceauşescu, care rezolva lucruri în plan internaţional; avem o Românie care se comportă ca o soră mai mare cu ţările care îşi obţinuseră de curând independenţa. Peste timp, avem un Ceauşescu izolat, rupt, de „lumea bună”, care se amăgea şi îi amăgea pe români cultivând relaţii cu „ţări bananiere”, dar şi o nostalgie după vremurile când ţărişoara noastră era importantă pe planeta asta, când exporta masiv etc.

Că lucrurile au fost, ca de obicei, mai complicate şi mai puţin glorioase, vedem din recenta carte a istoricului Constantin Hlihor, unul dintre foarte puţinii care s-au aplecat asupra Africii – coautor, alături de un alt bun cunoscător al materiei, jurnalistul Nicolae Melinescu, şi al unei lucrări mai generale, apărute tot anul acesta (Români în Africa. De la primii exploratori la Nicolae Ceauşescu, Editura Pro Universitaria, 2025).

În Cu mâinile altora..., profesorul Hlihor s-a concentrat asupra conflictelor zise prin proxy, prin intermediari sau prin procură, care au avut loc în diverse părţi ale Africii, în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului trecut. E vorba de acele momente fierbinţi ale „Războiului Rece global”, când cele două superputeri, SUA şi URSS, plus China, s-au confruntat armat indirect, susţinând fiecare state şi/ sau structuri paramilitare infraetatice aflate în conflict direct. În cazul sovieticilor, proxy nu au fost doar statele sau organizaţiile de eliberare locale, ci şi sateliţi comunişti, precum RDG, Cehoslovacia şi, mai ales, Cuba (în Angola şi Etiopia), care, la solicitarea Moscovei, s-au implicat deschis în războaiele africane.

Abordarea se încadrează în ceea ce a fost numit „pericentrism”, adică studierea „membrilor juniori din sistemul internaţional”, pentru a depăşi „schemele simpliste de tip binar”. După cum a apreciat autorul, „o analiză a relaţiilor dintre statele africane şi statele aliate ale SUA şi cele satelit ale Moscovei arată că rivalitatea dintre ele nu a fost doar ideologică şi politică” (pp. 136-137), adăugându-se, întotdeauna, aspecte geostrategice, economice şi chiar de imagine. „În perioada Războiului Rece, Africa şi alte regiuni în curs de dezvoltare au fost [...] un enorm teatru de confruntare, iar statele africane, pioni în marele joc de şah geopolitic global. Modalităţile, mijloacele şi instrumentele prin care fiecare dintre marile puteri îşi atrăgeau pionii de partea lor au fost diferite” (p. 163).

România ar fi, la prima vedere, cazul care se pretează, probabil, cel mai bine „grilei” pericentriste, tocmai pentru că ea ar fi fost prezentă în conflictele africane ca „«jucător» autonom”, evitând „statutul de actor proxy”, plasându-se „între frontul ideologic al URSS şi pragmatismul politic al SUA”. Numai că, dacă ne uităm cu atenţie la ceea ce a găsit istoricul în arhive, nu avem cum să nu ne întrebăm dacă României chiar i se pot aplica etichetele de „jucător” şi „actor”. A apărut, într-adevăr, pe acolo, dar fără să fi făcut mare lucru. În stilu-i caracteristic, baleind, nefiind nici cu unii, nici cu alţii, practicând ceea ce, preţios, s-ar numi „diplomaţie «pe muchie de cuţit», Ceauşescu a reuşit să nu prea fie relevant.

„Politica ambiţioasă”, de care vorbeşte gen. Mihail E. Ionescu în textul de prezentare, nu reiese de nicăieri. Dimpotrivă, s-ar putea spune că, dincolo de marotele neimplicării în treburile interne ale altui stat, respectiv a căilor individuale de „clădire a comunismului”, frapează, dacă nu lipsa de viziune, măcar lipsa „de plan” în problemele africane.

Sigur, Bucureştiul pare să îşi fi dorit mereu să fie la curent cu realităţile din zonă, dar apariţiile româneşti în peisaj se datorează, în primul rând, solicitărilor liderilor locali. Nu se poate nega că Ceauşescu se bucura, după 1968, de faima de copil teribil şi că mulţi îl percepeau ca abil/ curajos/ influent, dar trebuie să ne gândim şi că africanii implicaţi în conflicte cereau ajutor (în primul rând, armament) de oriunde se putea. Omul de la Bucureşti a ajutat destul de puţin şi pentru că nu avea cu ce, şi pentru a nu-şi compromite pretenţia de autonomie, şi pentru că nu avea mare lucru de câştigat din asta, căci, un truism declarat deschis, „România nu avea interese de mare putere în nicio parte a continentului african” (p. 177). Marile puteri îşi luau părţile fără a mai lăsa mare lucru pentru ceilalţi, mai ales pentru România, care refuza să urmeze linia URSS şi „era de cele mai multe ori uitată” în „planurile de coordonare” (p. 273). În asta cred că a constat, de fapt, „pragmatismul comportamentului românesc pe continentul african” (p. 176), în a nu fi consumat prea multe resurse. Totul părea, mai degrabă, o chestie de imagine: să fii perceput ca implicat, implicându-te cât mai puţin.

Rolul de prieten sfătos i-a ieşit lui Ceauşescu în Mozambic şi Zimbabwe, cu numiţii Samora Machel şi Robert Mugabe, cărora le-a oferit „expertiză şi consultanţă politică” (p. 212). „Controlul procesului de transformare a statului Zimbabwe pare să fi fost pus la cale la Bucureşti şi nu în vreuna dintre capitalele superputerilor care îşi disputau hegemonia în sudul Africii” (p. 229). Ceauşismul s-a văzut oglindit în mugabeism, „un regim de dictatură personală foarte apropiat ca structură şi organizare de cel din România” (p. 215).

Am putea numi pragmatism şi disponibilitatea de a stabili relaţii „pe baze comerciale” cu toate taberele, dar rezultatele concrete nu ne prea ajută. Dacă luăm cazul Angolei în vremea războiului civil – „în care liderii de la Bucureşti şi-au rezervat doar statutul de observator al evenimentelor” (p. 264) –, vedem cum „firmele româneşti”, lipsite de „un minim program de publicitate şi prezentare pentru produsele destinate exportului în această ţară”, „pierdeau contracte în favoarea celor din Cehoslovacia, Polonia, RDG” (p. 277), altfel nişte bieţi proxy. Sigur, se puteau mişca un pic lucrurile prin „trimiterea a patru covoare persane lucrate manual, 11 lăzi de vinuri şi patru lăzi de şampanie româneşti pentru a le oferi cadou ministrului şi altor personalităţi angoleze” (p. 278). Rămâneau însă problemele cu elicopterul românesc prăbuşit sau cu vehiculele care „nu au putut fi transportate de la Luanda [către o şcoală de aviaţie din provincie, n. M.G.] decât tractate, ceea ce a generat reacţii negative din partea angoleză” (p. 287). Şi, nu în ultimul rând: „La unul dintre avioane [cele două vândute de România, n. M.G.] «se defectase pompa de vacuum de la motorul stânga [...], radiocompasul nr. 1 indică eronat cu 8 grade dreapta toate direcţiile, deşi acesta a fost schimbat încă de la Bucureşti. La radiocompasul nr. 2 indicatorul se blochează. Uşa pasageri stânga nu se încuie»” (p. 279). Şi când le-a ieşit un business (şcoala de aviaţie menţionată mai sus), românii au avut mari dificultăţi la încasarea plăţii, căci angolezii nu au fost dispuşi să achite în petrol (care însemna valută, atât de importantă pentru ambele părţi).

În conflictul dintre Somalia şi Etiopia (foarte interesant pentru că, practic, cele două superputeri implicate au făcut schimb de proxy), Ceauşescu s-a implicat... sfătuind pe toată lumea să renunţe la ostilităţi şi să treacă la negocieri, ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Concluzia parţială a autorului e cât se poate de clară: „Războiul din Ogaden [provincie etiopiană, cu populaţie majoritar somaleză, ocupată de Somalia în 1977 şi evacuată după mai puţin de un an, n. M.G.], a avut puţine consecinţe directe asupra intereselor politice şi economice ale României în Cornul Africii, pentru că liderii de la Bucureşti au mers pe linia neintervenţiei în treburile interne ale altor state şi a nealinierii la interesele de bloc sau ale marilor puteri” (p. 327). Consecinţe puţine şi mai degrabă negative, căci „din lipsa creditelor şi a crizei politice interne din Somalia, dar şi a dificultăţilor economice apărute în România, contractele încheiate în unele domenii de cooperare n-au putut fi finalizate sau nu au avut rezultatele scontate” (p. 335).

În contextul actual, explorând cu migală zone neumblate, contribuţia istoricului Constantin Hlihor este într-adevăr, după cum a considerat-o Dennis Deletant, „deschizătoare de drumuri”. E încă devreme pentru concluzii generale şi autorul nu s-a hazardat. Trebuie luată în calcul şi posibilitatea ca unele operaţiuni confidenţiale să nu fie direct reflectate în documente, ceea ce complică enorm cercetarea.

Deocamdată, „politica africană” a României ceauşiste, „parte importantă a politicii sale externe” (p. 241), pare să fi fost mai slabă decât s-a pretins/ crezut şi importantă mai degrabă pentru politica internă.