Din 2025

Ca de multe alte ori, sfârşitul de an a venit cu un val de cărţi noi. De data asta, şi bune, astfel că nu am ştiut la ce să mă uit mai întâi! Multe ar merita o prezentare mai amănunţită, dar, pentru a nu mă lungi până la valul următor, am ales trei contribuţii la istoria românească, modernă şi contemporană. Nu încerc să le pun într-un sos, să mă joc cu vorbele pentru a le găsi ceva în comun. Zic doar atât: toate trei sunt scrise inteligent şi inteligibil. Nu e complezenţă şi, cred, nici banalitate. Mi s-a părut că, o vreme, după 1990, la noi, istoricii au fost priviţi de sus de ceilalţi socio-umanişti, ca o categorie inferioară intelectual. Au trecut drept mai încuiaţi – admit şi că destui istorici au contribuit la imaginea proastă. Asta a produs un complex, făcându-i pe unii ca, pentru a-şi arăta inteligenţa, să-şi sacrifice inteligibilitatea şi, mai grav, legătura cu realitatea. Ambiţiile teoretizante au împins spre o istoriografie filosofardă, după mine, slabă epistemic, dar viguroasă ideologic. În cazurile despre care voi vorbi, inteligenţa apare firesc, neostentativ, chiar din naraţiune, căci, oricât ne enervează clişeul şi oricâte precauţii trebuie să ne luăm, istoria e o poveste.

Prolific şi priceput istoric al sud-estului
european şi, în special, al Dunării de Jos, Constantin Ardeleanu a atras atenţia publicului larg, acum câţiva ani, cu volumul O croazieră de la Viena la Constantinopol... (Humanitas, 2021). Acum, porneşte de la dorinţa occidentalilor de la mijlocul secolului al XIX-lea de a scurta şi facilita drumul dintre cele două metropole, altfel spus, de la primele idei de construire a unui canal Dunăre-Marea Neagră (alimentate, în mare măsură, şi de credinţa că un astfel de curs a existat în Antichitate). Era cât pe ce să se facă – sau, cel puţin să înceapă lucrul –, Imperiul Otoman semnase un contract cu o companie engleză, când aceasta a hotărât să abandoneze proiectul de canal în favoarea unui „drum de fier”. A fost realizat în anii 1857-1860 şi a avut doar puţin peste 50 km, dar a fost o premieră şi a avut implicaţii foarte largi şi îndelungate, căci „infrastructura nu este neutră politic”, ba chiar „este, prin natura ei, politică – de la proiectare până la construcţia şi funcţionarea ei efectivă” (pp. 111-112).

Recenta carte a lui Constantin Ardeleanu este o „microistorie a căii ferate dintre Cernavodă şi Constanţa, o «scurtătură» de transport”, dar şi „o veritabilă scurtătură intelectuală”. „Drumul de fier” este nu doar prezentat în detaliu ca realizare tehnică şi ca afacere, ci şi analizat „ca o structură cu relevanţă socială, politică, juridică, simbolică şi epistemică” (pp. 19-21). Mai simplu spus, e urmărit modul în care intervenţia britanicilor a transformat, direct şi indirect, regiunea (dezvoltarea portului Chiustenge/ Constanţa, crearea oraşului Medgidia ş.a.), ceea ce e extrem de important istoriografic, căci, deşi despre istoria Dobrogei s-a scris mult, ea e percepută, totuşi, ca o „Cenuşăreasă”, iar perioada pre-românească e foarte puţin cunoscută şi marcată, în imaginarul colectiv, de clişee orientaliste.

„Microistoria” construirii şi a exploatării căii ferate, în anii 1850-1880, se leagă de alte teme mari şi deschide noi direcţii de cercetare, dacă ne gândim numai că ea se suprapune cu procesul de colonizare a tătarilor şi a cerchezilor în Dobrogea. Finalul cărţii prezintă preluarea (achiziţia) de către statul român a liniei de transport şi a portului Constanţa, până acum neluată în seamă de istorici, poate din cauza ecranării sale de celebra afacere Strousberg. Discutarea acestei probleme scoate la lumină multe detalii despre proiectele româneşti de obţinere a accesului portuar la mare.

După cum se intuieşte din titlu („Estul sălbatic”) şi după cum a semnalat, de la prima pagină, autorul, cartea – deşi foarte riguroasă istoriografic, uneori chiar tehnicistă – se apropie adesea de literatura de aventuri (vezi atacurile banditeşti, „poveştile vânătoreşti”, viaţa în cosmopolitul Chiustenge, pitoreasca figură a viceconsulului britanic ş.a.).

Prima colaborare editorială a istoricilor
Alina şi Şerban-Liviu Pavelescu trebuie declarată un succes. Au reuşit, cu migală, luciditate şi un incredibil spirit de sinteză să umple un mare gol, de care, în pornirile noastre de a exclusiviza varii chestiuni istorice, poate că nici nu ne dădeam seama. Ne obişnuisem cu o „imagine strâmbă, ciuntită, deformată” (p. 13). Au realizat o panoramă a României în vremea celui de Al Doilea Război Mondial. Evident, derulările militare şi politico-diplomatice nu puteau fi lăsate deoparte, dar nu ele au fost în centrul atenţiei, ci vieţile oamenilor, marcate de cele dintâi în grade diferite, în funcţie de mulţi factori, printre care apartenenţa socio-economică şi, mai ales, etno-culturală. Oricât ar suna de cinic, unii abia au simţit războiul şi regimul politic, în vreme ce alţii au fost, la propriu, lichidaţi.

E un „puzzle de vieţi” din „spatele frontului” sau de pe „frontul de acasă”, cum au precizat de la început autorii, cu o mulţime de personaje, dintre care multe sunt şi martori, căci memorialistica şi diaristica sunt principalele surse – completate de presă şi de arhivă. Cartea poate fi citită şi ca un roman cu multe fire, şi ca o colecţie de proze; şi ca o sinteză, şi ca o enciclopedie. Cu siguranţă va deveni un jalon, căci mi-e greu să cred că cineva se va putea apleca asupra vreunui aspect al războiului, fără măcar a arunca un ochi asupra modului în care fost tratat de Pavelescu & Pavelescu.

Spicuiesc câteva subiecte: cutremurul, rebeliunea, Istoria... lui Călinescu, „epopeea vasului Struma”, deportările, Holocaustul, O noapte furtunoasă, eşecurile de pe front, bâjbâielile diplomatice, „spargeri, escrocherii, furturi”, „cerşetori, vagabonzi, destrăbălaţi”, Steaua fără nume, „ultimele iluzii ale românilor”. Şi câteva nume, în ordinea în care apar în index: Maica Smara, Maimuca, Malagamba, Malaparte, Malaxa, Maniu.

Toate – multe ştiute în parte, dar, până acum, lipsite de „şansa integrării în acelaşi tablou istoric” – alcătuiesc „povestea unei umanităţi fragile, imperfecte, prinse în vârtejul unei crize sistemice, pe care nu a reuşit să o controleze, obligată să îşi revizuiască dramatic şi în grabă reperele, să facă, tot în grabă, alegeri cruciale de care depindea întreaga sa existenţă viitoare” (p. 15).

Parcurgând volumul am avut senzaţia de nou chiar la lucrurile deja ştiute, iar la final, mi se pare că, aflând mai mult, am şi mai multe întrebări.

În istoriografie şi, chiar mai larg, în mentalul
românesc al ultimelor decenii, sunt sesizabile două tendinţe antagoniste. Una, datând chiar din 1990, accentuează ruptura dintre România interbelică şi cea postbelică, de regulă, punând toate relele în seama regimului comunist; o alta, mai recentă, subliniază continuitatea, susţinând că problemele românilor sunt vechi şi comunismul nu a făcut decât să le perpetueze, eventual, să le amplifice. Ca de atâtea ori, e nevoie de nuanţe. Cele două moduri de a privi istoria românească a secolului al XX-lea nu ar trebui să fie opuse, ci alternative, de la caz la caz. O chestiune particulară o reprezintă situaţia elitelor politice şi culturale. Aici, fără dubiu, dominantă este ruptura, căci schimbarea de regim a adus un val de marginalizări, excluderi şi chiar lichidări fizice. Au existat însă şi cazuri de surprinzătoare continuităţi – evaluări cantitative nu avem, dar nu au fost atât de puţine pe cât suntem tentaţi să credem. Unul dintre cele mai vizibile este cel al lui Mihai Ralea, căruia Cristian Vasile, cel mai important specialist român în istoria politicilor culturale din secolul al XX-lea, i-a dedicat recent o „biografie politică” – aceasta implicând atât o analiză a publicisticii, mai mult sau mai puţin militante, cât şi a activităţii personajului în diversele funcţii ocupate.

Intelectual de stânga, din cercul Vieţii româneşti (unde a ajuns chiar director), jaurésien, prin formaţia franceză, profesor universitar (Iaşi, apoi Bucureşti), a devenit membru al PNŢ, deputat, director al oficiosului Dreptatea, în anii ‘30. Şi-a menţinut respingerea fermă faţă de orice formă de extremism până în 1938, când, în siajul lui Armand Călinescu, a acceptat rolul de ministru al Muncii, în care a rămas aproape întreaga perioadă a „dictaturii” lui Carol al II-lea. Având în vedere natura fascistoidă a regimului, implicarea a însemnat „o negare de sine” (p. 103). „Cu siguranţă, democratul Ralea din anii 1920 ar fi rostit ironii muşcătoare pentru oricine ar fi folosit formule oximorone de genul [...] «libertăţi disciplinate»” (p. 115). Şi nu doar că a rostit, dar a şi pus în practică o „disciplinare” după model italian. În 1940, spre deosebire de alţi demnitari carlişti, a avut şansa de a scăpa de furia legionară doar cu eliminarea, temporară, din învăţământ. Sub Antonescu, a fost într-o situaţie mai dificilă, dar nu catastrofală, dacă ne gândim numai că şi în cele câteva luni de „internare” în lagăr şi-a primit leafa de la Universitate. În 1945, ca „tovarăş de drum” al comuniştilor, a redevenit ministru, al Artelor, apoi ministru plenipotenţiar la Washington. Începutul regimului comunist l-a pus într-un con de umbră şi chiar în pericol, dar nu şi-a pierdut nicio clipă catedra şi locul din Academie, pentru ca, în a doua jumătate a anilor ‘50, să devină, până la sfârşitul vieţii, director al Institutului de Psihologie şi, simultan, al Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, membru (chiar vicepreşedinte) al Prezidiului MAN/ Consiliului de Stat. Evident, a obţinut toate astea „renunţând la multe principii şi validând măsuri care îi contraziceau parcursul universitar, cultural, academic” (p. 215).

Disecând texte, urmărind pas cu pas acţiuni şi punându-le în context, Cristian Vasile a reuşit un exemplu de cum trebuie şi pot fi evitate simplificările, explicaţiile pripite şi/ sau părtinitoare, etichetele în tuşe groase, dar şi relativizările exonerante moral şi intelectual. În cazul lui Ralea, a documentat, pe lângă „oportunismul şi cameleonismul politic [...] supradimensionate şi stridente”, o formă de convingere, „un plan (poate e mult spus) de modernizare alternativă” (p. 24) şi... „o frică teribilă” (p. 328).