Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bârfă, delaţiune şi cabotinism

        de Mihai Ghiţulescu

Deunăzi, într-o discuţie uşoară, cineva mi-a spus că, pe vremea regimului parţial trecut, aş fi ajuns, probabil, turnător. Evident, atunci am dat vehement din mâini a negaţie. Nu mă gândisem prea mult la formele delaţiunii, deşi eram conştient că noţiunea nu are un conţinut clar şi că în sfera sa pot încape fapte diverse. Aveam două imagini-clişeu ale informatorului: omul constrâns să semneze angajamentul, care apoi a scăldat-o cum a putut, şi cel care de bunăvoie, pentru a obţine varii avantaje, s-a apucat să vâneze şi să comunice stăpânirii „neprincipialităţile” celor din jur. Cred că nu m-aş fi încadrat în nici una din categorii. La scurt timp şi fără legătură, am citit Dosarele secrete ale agentului Anton, volum de note informative, selectate de Lucian Boia din Arhiva CNSAS. Nu mai sunt aşa sigur că, într-un fel al meu, n-aş fi fost şi eu turnător.

Scriitorul, criticul de artă şi animatorul cultural Petru Comarnescu – Titel, pentru comilitonii criterionişti – a livrat sistematic texte către Secu, în perioada 1953-1969. Ca sursă/agent, Comarnescu s-a numit „Anton” (prin referinţă la folclorul urban, acesta ar putea deveni numele generic al „turnătorului” român). Datele de context practic nu există. Nu ştim, în primul rând, cum s-a produs racolarea, dar, după cum scrie Lucian Boia în studiul introductiv, trebuie să fi contat starea materială şi socială precară a celui vizat, homosexualitatea şi activitatea sa din vremea regimului „burghezo-moşieresc”. În plus, comentatorul trebuie să păstreze mereu mari rezerve, întrucât piesele adunate în carte nu reprezintă decât o mică parte din dosar (şase volume). Ar mai trebui cercetate multe alte dosare individuale şi chiar documente de „bucătărie” ale securiştilor pentru o evaluare cât de cât corectă a situaţiei. Tot ce putem discuta deocamdată este modul în care a turnat „Anton”.

În primul rând, se observă dorinţa de „a vărsa tot”. Sursa nu intenţionează să sublinieze ceva anume, ci să realizeze prezentări generale ale „obiectivelor” sale. Aşa se face că înregistrările cotidiene sunt bine împănate cu detalii istorice şi uneori chiar puse în umbră de acestea. Scriitura e profund subiectivă. Avem caracterizări echilibrate (Alexandru Rosetti), pozitive (Ionel Jianu), negative (grupul Oprescu) şi de-a dreptul demolatoare. Petru Dumitriu, de exemplu, nu i-a fost deloc la inimă lui Comarnescu, care a defulat prin peniţa lui „Anton”, numindu-l „personaj balzacian, ridicând până la monstruozitate rapacitatea, egoismul, parvenitismul, înşelăciunea, spiritul mercenar…” (p. 180), „amestec de dandy cu ifose aristocratice şi de parvenit de duzin㔠(p. 182) etc. De cele mai multe ori, textele nu au aerul unor „note informative”, ci al bârfelor unuia care a trăit şi a văzut multe, în faţa altora mai puţin ştiutori. „Anton” pare să îi fi tratat pe ofiţeri cu superioritate – nu ştim cât era de îndreptăţit, dar putem bănui că nu prea – povestindu-le chestiuni de notorietate sau pe care oricum le-ar fi putut afla din varii şi numeroase alte surse (e vorba, în principal, de datele din trecutul „personajelor”). Apogeul mi se pare atins prin paranteza menită să precizeze c㠄ersatzuri” înseamn㠄surogate” (p. 188).

Nu e greu de observat nici plăcerea lui Comarnescu de a scrie notele semnate „Anton”. Nu sunt de acord aici cu ideea dlui Boia, din chiar primul paragraf al cărţii, anume c㠄s-a petrecut în cazul lui un fenomen de dedublare, oarecum asemănător cu povestea despre «Doctor Jekyll şi Mister Hyde». Nu văd urme de dedublare nicăieri. Dimpotrivă, mi se pare că scriitorul e în fiecare moment conştient de rolul de „agent” şi încearcă să îl joace cât mai convingător. „Anton” este când eu, când „sursa”, iar Comarnescu e mereu unul printre mulţi alţii. Oferă cât mai multă informaţie, împrumută din şabloanele de gândire şi exprimare ale comuniştilor, încearcă interpretări prin prisma materialismului dialectic. Are şi excese de zel. E chiar ilar când, cu aer de James Bond, se chinuie să tragă de limbă un diplomat american, cu care are doar două întâlniri, dintre care una complet ratată din punct de vedere informativ. Nu se înţelege de ce Lucian Boia ar putea bănui că americanul l-ar fi folosit pe „Anton” „pentru a intoxica serviciile secrete româneşti” (p. 213). Posibil să se bazeze pe alte documente, căci în nota din carte nu găsim decât taifasuri politice de cârciumă.

Cum s-ar putea înţelege elanul securistic al lui „Anton” comparativ cu anemia diaristică a lui Comarnescu? Despre jurnalul acestuia (Pagini de jurnal, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2003), Lucian Boia scrie, în asentiment cu toţi cei dinainte, că este „presărat cu consideraţii cam prea conformiste, nu tocmai la locul lor în nişte notaţii cu caracter intim” (p. 11). În plus, există numeroase lacune (întreruperi al jurnalului sau distrugeri de pagini). Explicaţia acceptată ţine de teama că eventualele însemnări subversive i-ar fi fost fatale în cazul descoperirii textului de către Securitate. În această optică, „notele informative” pot apărea ca nişte defulări necesare. Vorbind direct cu Securitatea, omul nostru putea spune lucruri care îi erau interzise în orice altă situaţie. Delaţiunea ar fi fost, deci, singura posibilitate de exprimare (cât de cât) liberă.

Şi mai e ceva. Jurnalul pare, în general, un biet aide-mémoire, „e scris foarte sec, fără expresivitate artistică”, „scriitorul se întrevede rar” (Al. Săndulescu, „Un jurnal pe sărite”, România literară, nr. 32/2004). Notele, în schimb, sunt nişte mici bijuterii literare (recunosc clişeul, dar aşa e). Ştiindu-i trecutul de animator la Criterion şi de personaj monden, obsesia vizibilităţii care a dus la avalanşe editoriale şi publicistice, tind să interpretez lucrurile şi altfel. Comarnescu tânjea după atenţie şi apreciere. Era prea puţin dispus să scrie pentru sertar, pentru o glorie postumă imposibil de întrevăzut. Avea nevoie de succes atunci şi acolo. Securitatea era un public şi încă unul influent, care părea să-l ia în serios. Ce să facă deci? A scris pentru Securitate.


Nr. 07-08 / 2014
Festivalul de Literatur㠄Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”

In memorian Nicolae Stroescu Stînişoară

Lungul drum spre politeţe – mică descriere
de Gabriel Coşoveanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (49)
de Gheorghe Grigurcu

Simoniaci?
de Adrian Popescu

Sfârşiţi odată cu trecutul
de Nicolae Prelipceanu

Interfeţe poetice
de Silviu Gongonea

Cum se construieşte responsabilitatea etică
de Ştefan Vlăduţescu

Insectarul domnului Jurebie
de Constantin M. Popa

Don Juan + Casanova + Zorro = Un dandy modern. Sau nu...
de Cristina Gelep

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
de Mihai Ghiţulescu

Un neo-expresionist sui-generis: Camil Tănăsescu
de Ioan Groşan

Aikidô cu absurdul
de Gabriela Gheorghişor

SEMNAL EDITORIAL

Purici şi oameni
de Cătălin Ghiţă

De prin arhive: Manolescu şi muncitorii

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert
de Valeriu Gherghel

Cei O Sut㠖 opera care conturează trecerea de la postmodernism la wikipedism
de George Morărel

Iurie Matei, o încercare de portret în manieră uşor cubistă
de Nichita Danilov

La vita e bella
de Radu F. Alexandru

Poezie
de Octavian Soviany

Poezie
de Vasile Dan

Poezie
de Laura Dan

SEMNAL EDITORIAL

Poezie
de Paul Vinicius

Poezie
de Mădălina Nica

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Florin Costinescu

Negru profund, noian de negru
de Florin Logreşteanu

Armatele moi
de Ovidiu Pecican

Robert Wilson şi emanciparea spectatorului
de Daniela Firescu

„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”
de Emil Boroghină

Paradigmele temporalităţii: imaginaţie şi transgresivitate
de Gabriela Rusu-Păsărin

Madame Mallory şi micul bucătar indian
de Richard C. Morais

Apollinaire – Dragostea şi războiul
de Maria Tronea

Imponderabilitatea fericirii
de Haricleea Nicolau

François-Pohu Lefevre
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri