Românii sunt enervant de disonanţi. Când le convine (adică au chef de văicăreală) spun „ca la noi la nimenea”. Când trebuie să găsească o scuză pentru ceva despre care ştiu clar că e rău/urât/fals, zic „las’ că aşa e peste tot” sau măcar „şi în alte părţi” sau „şi la case mai mari”. Evident că e aşa: pe alocuri românii sunt „altfel”, pe alocuri sunt „la fel” sau măcar asemănători cu alţii. Numai că ei nu îşi dau bine seama unde şi cum sunt „altfel” sau „la fel”. Nu o nimeresc mai deloc. Nici nu ar avea cum – şi, sincer, nici nu cred că îi interesează –, de vreme ce nu se prea uită la alţii. Subiectele externe îşi găsesc greu loc pe „agenda publică”. M-a surprins, de exemplu, cât de puţin a prins aici chiar şi ditamai chestiunea de „traducere în amor”, încheiată cu „răzbunare teribilă”, care îl priveşte pe însuşi François Hollande.

Despre ce e vorba? Stimabilul François Hollande – Président de la République, socialist şi tată a patru copii, dintr-o union libre cu Ségolčne Royal (mamă a patru copii din aceeaşi union libre, socialistă, prezidenţiabilă învinsă de Sarkozy în 2007) – avea, oficial din 2007, o legătură cu Valérie Trierweiler (după numele soţului lăsat), mamă a trei copii, jurnalistă la Paris Match. În 2012, când François a ajuns la Élysée, Valérie s-a văzut instalată în aile madame, ca premičre dame cu drepturi depline, chiar dacă nişte americani mai hâtri i-au zis first girlfriend. Toate cât de cât bune şi frumoase, până când prin Paris a început să umble vorba că le Président are ceva cu actriţa Julie Gayet. Doar bârfe până în ianuarie, anul ăsta, când, în Closer, a apărut o fotografie cu Françoit, pe scuter (cu casca regulamentară), livrând des croissants, la ceas de dimineaţă, la domiciliul numitei artiste. Aici m-aş întoarce puţin pe-acasă pentru niscaiva comentarii cu preşedinţi, loganuri şi disonanţe româneşti. N-o fac! Are cine! Revin! Pentru Valérie au urmat: depresie, internare, tratament şi un comunicat de presă de la Élysée, care anunţa că le Président „met fin ŕ la vie commune qu’il partageait avec Valérie Trierweiler”. Povestea se cam uitase până la începutul lui septembrie, când au apărut semnale că, în câteva zile, l’ex-premičre dame va publica o carte de amintiri.

Şi a publicat-o. Se numeşte Merci pour ce moment (pentru explicaţia titlului trimit la Google) şi este, en americain, un kiss-and-tell story. Povesteşte cum s-au cunoscut cei doi, cum au fost prieteni, apoi mai mult, cum el a fost tandru la început, apoi tot mai distant şi, în final, cum spun unele femei că sunt toţi bărbaţii (nu, nu copii!). Nu ascunde nici cum, în lunile din urmă, printre treburi de stat şi întâlniri de gradul 0, le Président o asalta pe doamnă cu mesaje de reconquęte. Povestea este – scuzaţi cinismul! – cam banală. Doar personajele sus-puse o fac cât de cât spectaculoasă. În plus, François iese mai şifonat decât alţii tocmai pentru că, în ochii franţujilor, n-avea deloc aer de crai; le părea, aşa cum l-a numit chiar Valérie pe vremuri, „anormalement normal”. Dar marea lovitură nu e asta. Autoarea descrie un Président seniorial, în contrast cu imaginea de socialist pe care s-a străduit să şi-o creeze şi, mai ales, cu… femeia de lângă, fiică de „grand invalide de querre” dintr-o „zone ŕ urbaniser en priorité”, care a tras din greu să-şi facă o carieră şi să-şi crească băieţii, care nici azi nu e chiar asigurată material, dar se implică de bunăvoie în tot felul de acţiuni de binefacere. El e un om de familie bună, care nu ştie ce-s grijile şi nu poate comunica cu oamenii în suferinţă. Crede că familia ei e „pas jojo”. Partea care a creat maximum de vâlvă este următoarea: „En réalité, le Président n’aime pas les pauvres. Lui, l’homme de gauche, dit en privé «les sans-dents», trčs fier de son trait d’humour”. Sincer, nu înţeleg ce i-a surprins atât de tare pe franţuji, că doar la ei şi pentru ei s-a inventat, cu decenii în urmă, expresia gauche caviar.

La data când citiţi aceste rânduri, cartea se va fi vândut în peste 500.000 de exemplare (un câştig pentru autoare de cam 1,5 milioane de euro). A bătut deja toate recordurile. Impactul arată că au şi franţujii disonanţele lor. Prin presă, comentatorii au subliniat evidenţa, anume că e cartea unei femei rănite, scrisă din libido (Michel Onfray), că e o „veangeance (carabinée)” (Alain Duhamel) şi altele asemenea. Potrivit unui sondaj din septembrie, 51% dintre votanţi cred că Valérie Trierweiler n-a avut dreptate să spună atât de mult, iar 61% că răzbunarea publică nu e „digne d’une premičre dame”. În paralel, un barometru Ipsos arată că Hollande, oricum foarte impopular, „subit un choc” (Le Point), ajungând la doar 13% popularitate (reducere de 4%, dar 12% în rândul electoratului socialist), cu 83% opinii defavorabile (din care 50% foarte defavorabile). Cum ar veni, „ea face rău, dar bine-i face!”. Ca de atâtea ori, în ultima vreme, Marine Le Pen pare să se erijeze cel mai bine în vox populi (nu săriţi!), că doar de-aia a obţinut 25%. Ea se declară „pas sensible ŕ la souffrance de la femme, lorsqu’elle est exprimé publiquement sous la forme d’une vengeance”. Cartea e „un déshonneur pour la France [...], qui touche autant celle qui parle que celui dont elle parle”. Amestecând particularul cu politicul (cum au mai făcut-o, de altfel, implicată fiind şi Ségolene Royal), Hollande şi Trierweiler se află într-un „concours d’indécence”.

De ce ar face bine românii să se uite la scandalul ăsta şi la altele, mai mult sau mai puţin asemenea? Păi, dacă tot ne plac bârfele, măcar să le alegem cât mai cu ştaif! Apoi, pentru că bună parte din învârtelile politice de pe la noi sunt – se poate observa destul de uşor – modele franţuzeşti, bâlcite româneşte şi livrate ca originalităţi (cam ca formatele de emisiuni tv). Ca român, a fi cu un ochi pe actualităţile din Franţa înseamnă a te feri de manipulare.