Nu ştiu cum să abordez subiectul, aşa că o să povestesc. Am aflat de noua carte a lui Robert Kaplan în urmă cu o lună şi ceva, când Foreign Policy a publicat un extras despre „Paradoxul Antonescu”. Între timp, In Europe’s Shadow… a apărut în Statele Unite, s-a şi tradus în germană (atât ştiu, atât zic), iar În umbra Europei... e în pregătire la Humanitas. Evident, nu am avut răbdare şi am început să scotocesc net-ul după preview-uri gratuite. Am citit destul şi credeam că pot scrie o cronică, dar mi-am dat seama că, înainte, trebuie să mă întorc la lucrarea din 1993, Balkan Ghosts... (apărută în România în 2008). Mi-a fost greu să o fac. Citisem atunci într-un loc şi într-o perioadă pe care aş fi vrut să le uit şi, vorba recentă a lui Kaplan, „a book can connote the place where in was read better than an old photograph can”. Cu greu am recitit, dar am alunecat uşor şi spre alte surse indicate de autor. Când am revenit în 2016, mi-am dat seama că trebuie să scriu un intro la cronica propriu-zisă. Va veni şi ea, cât de curând, după o (re)lectură mai apăsată, în română.

Cine e Robert D. Kaplan? Lumea zice că e „bestselling author” al 16 cărţi de călătorie şi relaţii internaţionale şi unul din cei „Top 100 Global Thinkers” identificaţi de Foreign Affairs. E ceva, dar „decoraţiile” astea nu spun nimic despre ceea ce face Kaplan şi de ce e important pentru „noi”. Eu zic că e un jurnalist american preocupat, printre multe altele, de Europa de Est, mai ales de Balcani şi mai ales de România. Dar e un jurnalist care crede că jurnalismul nu este în mod necesar „a traditional system in its own right”, că, dincolo de ceea ce investighează ei direct, pentru a înţelege lucrurile, jurnaliştii (de cele mai multe ori, „ultimate empiricists”) trebuie să se aplece şi asupra istoriei, filosofiei, sociologiei, literaturii etc. Ar fi fost clar că e aşa, chiar dacă autorul nu ar fi spus-o deschis acum. Reporting-ul lui Kaplan despre „noi”, esticii, a fost şi este foarte important pentru „ei”, vesticii. Era printre puţinele surse de informaţii directe. Pe bună dreptate zice el că România era o „half-forgotten country”, chiar în condiţiile Războiului Rece, care a reprezentat o „golden age for Western embassy reporting”. Aici se pot găsi destui care să sesizeze zgomotos unele erori sau imprecizii factuale, dar eu zic că acestea sunt insignifiante. Ce scrie Kaplan e poate mai important pentru „noi”, căci introduce nuanţe care pot ajuta la descâlcirea imaginarului nostru identitar. Obsedaţi de „noi” şi de cum ne percep ceilalţi, e bine să aflăm verde în faţă cum ne percep ceilalţi.

Oricât am vrea să vedem partea rea, Kaplan zice, în fond, de bine. Chiar dacă povesteşte destule negre – şi imaginea generală e cenuşie –, nu se vede nicăieri intenţia de a denigra sau de a acuza, ci doar de a înţelege , de a deplânge, de a atrage atenţia. Fantomele Balcanilor e o lungă călătorie prin tărâmurile care „necesită dragoste pentru obscur”. Începe din Austria, trece prin destul de austriecele Slovenia şi Croaţia, prin Bosnia situată „dintotdeauna la ani-lumină distanţă de Zagreb”. Belgradul e deja, pentru unii, nu prea iubitori, „lumea a treia”. Dar de... Balcanii cu totul „au fost adevărata lume a treia cu mult înainte ca mass-media occidentală să lanseze termenul”. România... „este o amestecătură foarte originală: o populaţie care pare italiană, dar are expresia ţăranilor ruşi; un fundal arhitectural care aminteşte adesea de Franţa şi de Europa Centrală; servicii şi condiţii fizice care seamănă cu cele din Africa”. Să nu sărim! E vorba de România anilor ’80 şi a începutului anilor ’90. Ce reţin eu din ce a reţinut Kaplan e mirosul greu, dar nu peste tot. Americanul nu devine sclavul unei impresii generale, poate sesiza diferenţele. Din nou o spune clar în cartea din februarie 2016: „when you have a ready quote in your head for every new vista before your eyes, you can no longer see clearly”. A văzut Bucureştiul, câmpia Bărăganului, Delta, Moldova românească. Ele i-au compus România imaginară... Idilica Bucovină era altceva. Transilvania era şi ea altceva: un „far istoric al Occidentului şi Europei Centrale”. Numai că Sibiul „nu părea să se afle în Transilvania, căci nu avea nici caracteristici româneşti, nici ungureşti”. Semăna mai mult a... Nürnberg. Timişoara i se părea „oraşul român cel mai puţin românesc”.

Trecerea spre Bulgaria e categoric o trecere spre mai bine. Se vede chiar din condiţiile de călătorie cu trenul. Kaplan s-a declarat îndrăgostit de Bulgaria, cu toate păcatele ei. Şi, în final... Grecia, faţă de care are o atitudine „mai obsesivă”, care îl ajută să facă o distincţie esenţială. Vede, pe de o parte, o Grecie, „deosebit de balcanică”, cel puţin în anumite perioade, iar pe de altă parte, una (care se vrea) deosebită de Balcani, acea Grecie considerată „locul de naştere al culturii şi sistemului de valori occidentale” şi care „va exista întotdeauna, dar n-a existat niciodată”.

Drumul prin regiune se lungeşte mult pentru că, încercând să înţeleagă ce vede, ce aude, ce simte, ce miroase, călătorul face multe ocoluri în timp. Coboară în Evul Mediu, revine în actualitate, coboară în interbelic şi tot aşa...

Sincer, deşi are capitolul cel mai întins din Fantomele Balcanilor, nu România mi s-a părut preocuparea predilectă a lui Kaplan. Am avut impresia că i-a acordat atâta atenţie doar pentru că e o „ţară mare” în Est. Simplific, bineînţeles, dar nu am suficient spaţiu pentru a-mi exprima senzaţia.

Am fost surprins mai întâi să văd o carte a lui Kaplan numai despre România, iar apoi am fost surprins de multe dintre cele scrise acum. Totuşi, senzaţia dinainte nu mi-a dispărut de tot. Îmi place şi sunt de acord cu descrierea României anilor ’80: „a very Latin style of tyranny, a blend of Josef Stalin and Juan Peryn”; „Ceauşescu’s national Stalinism was a Kremlin-approved substitute for Soviet military occupation”. Dar tot nu îmi vine să cred că ea l-a „both baffled and fascinated” mai mult decât Iugoslavia, Bulgaria sau Grecia. Mi se pare că interesul special pentru România a apărut mai târziu şi, voluntar sau involuntar, Kaplan încearcă să îl antedateze. Prima parte din In Europe’s Shadow e un fel de prequel al Fantomelor Balcanilor. Aflăm un Robert D. Kaplan care făcuse o călătorie rapidă prin Balcani la începutul anilor ’70, dar, în 1980, având dublă cetăţenie, era înrolat în trupele israeliene şi lucra şi ca freelancer american. Interesul pentru Balcani i-a venit citind cartea unui canadian, H. Gordon Skilling, The Governments of Communist East Europe (Crowell, 1966). În 1981, cum a scăpat de stagiul militar, a pornit spre... România, aleasă, evident, pentru că era singurul stat comunist care păstra relaţiile diplomatice cu Israelul. Ştia de la bun început că va încălca interdicţia de a păşi în ţările vecine, folosind paşaportul american.

Ce altceva putea vedea un american în România lui Ceauşescu decât o lume în „black-and-white”? Răul era evident: „the facts alone were sufficient to communicate the extent of the nightmare”. Kaplan a fost şi e foarte atent la feţele oamenilor. În Bucureştiul tăcut, ele l-au făcut „instinctually aware of all the history I had missing the last half decade”. Trei decenii mai târziu, avea să observe că „history is never so real as candlelit faces of Romanian at Easter”.

Ceea ce a văzut i-a fost suficient pentru a-şi da seama că e rău, dar nu şi pentru a pricepe răul: „understanding it would require years of study and reading that would take me beyond Romania itself”. Deci în Balcani... România a devenit astfel „my master key for the Balkans”.

In Europe’s Shadow e o nouă călătorie prin România, o călătorie mai lungă, mai atentă. Nu mai e călătoria unui freelancer care vrea, în primul rând, să afle lucruri şi să le transmită, ci a unei autorităţi occidentale în materie de Balcani, care deja „depressed an American president”. În plus, cele două decenii care despart cărţile, la cât sunt de pline de evenimente şi energii, reprezintă o uriaşă sursă de interpretări istorice.

Aştept cu nerăbdare apariţia traducerii româneşti. Aştept cu teamă reacţiile românilor. O mare eroare ar fi să i se strige lui Kaplan că nu ştie sau că nu înţelege.

Va urma!