În România (fără „ca la noi, la nimenea!”), cuvântul e folosit, ca multe altele, aiurea. Populist e ce nu ne convine în spaţiul public, populist e întotdeauna adversarul. Lipirea etichetei-stigmat poate însemna blocarea (temporară) a discuţiei: eşti populist, n-am ce vorbi nici cu tine, nici despre tine! Nici nu mai contează ce vreau să spun, e clar că e de rău! Mai poate însemna începutul unui ping-pong: te fac populist, mă faci populist, până ne plictisim. De obicei, niciunul nu ia prea în serios ce spune; de obicei, amândoi avem, într-un fel, dreptate. Uite aşa banalizăm vorba şi, mai ales, realităţile din dosul ei. Asta e, zic eu, şi marea problemă (evident, fără legătură directă cu România) pe care o pune în cartea sa Jan-Werner Müller (politolog german cu catedră la Princeton): dacă şi cum să vorbim cu populiştii. Dar până acolo, trebuie să aflăm cine şi de ce e populist. Prea zicem populist la orice, aşa că e firească întrebarea: „Popularitatea diagnosticului de «populism» în cazul unor fenomene de tot felul nu este oare un eşec al judecăţii politice?” (p. 18). Eşec e mult spus, dar eroare, superficialitate... E destul cât să ne dăm seama că nu trebuie să rămânem cu „judecata” aici.

Ce este populismul? e o carte destul de mică, dar una din cele mai dense pe care le-am întâlnit în materia – n-am o formulă mai bună – „ştiinţelor politice”. E o analiză de-adevăratelea. Müller gândeşte lucrurile piesă cu piesă, lucid, prudent, fără fetişul metodei, fără teama de banalitate şi de (aparentă) contradicţie. Îl ajută logica, bunul-simţ şi bunele cunoştinţe de teorie politică şi de istorie politică mai veche sau mai nouă. Nu e legat de nicio „paradigmă”, nu abuzează de exemple. Le dă scurt, strict cât să arate ce vrea să zică. Îşi dă seama că e cumva insolit, vorbeşte de analiza sa, „aşa contraintuitivă cum ar putea părea” (p. 129). De fapt, nu e evident intuitivă, una peste alta, tocmai pentru că are un întins şi solid eşafodaj de intuiţii. Bon sens, nu commun des mortels! Dincolo de contribuţia la temă, lucrarea are o importanţă meta-: e un excelent argument pentru depăşirea atât a impresionismului, cât şi a scientismului în abordarea fenomenelor politice. Cu politica e ca şi cu amorul! Aici autorul ar sări cu o observaţie; mă grăbesc să adaug: e mult de gândit, dar nu se poate gândi în formule importate din ştiinţele dure.

M-a preocupat, în ultimii zece ani, chestia cu populismul, încă de pe vremea când vorba nu ajunsese pe buzele tuturor. E locul să zic că avem în româneşte o lucrare importantă (într-o ediţie jalnică, Artemis, 2007), Sociologia populismului, a lui Guy Hermet, şi că încă nu avem referenţiala (azi, firesc, depăşită în multe) Populism. Its Meaning and National Characteristics (1969). Preferam să vorbesc despre populisme, o relativizare asumată pe baza diversităţii manifestărilor, fără a mă gândi la vreo cât de generală schemă populistă. Nu sunt convins (încă) să renunţ. Müller, admiţând – cum altfel? – multele neclarităţi, vrea, dimpotrivă, să depăşească „haosul conceptual total” (p. 29), delimitând un pattern. După el, există un populism, cu diverse nuanţe şi grade. Mai întâi, respinge ca insuficiente prejudecăţile de identificare. Populiştii nu trebuie priviţi ca unii care se opun a priori ideii de reprezentare, nu trebuie neapărat asociaţi cu o anumită orientare ideologică, ori cu politicile iresponsabile. E prea puţin şi scârţâie. Cei care îi susţin nu trebuie expediaţi ca resentimentari (nu e vorba doar de emoţii) şi, mai ales, nu trebuie asociaţi cu o anumită clasă, nu trebuie să li se prezume o anumită situaţie socio-economică (precară).

Populismul e mult mai mult decât atât, e „umbra permanentă a politicii reprezentative” (p. 149), creată, pe lângă diversele „mărunţişuri” (politice, sociale, economice, culturale etc.), de promisiunile încălcate ale democraţiei, promisiuni, de fapt, niciodată făcute, ci doar presupuse în „teoria populară a democraţiei”, „care explică nu doar atracţia democraţiei în lumea modernă, ci şi eşecurile sale periodice”. Cauza principală nu e nici incompetenţa, nici demagogia politicienilor; aşa-zisele promisiuni „pur şi simplu nu pot fi realizate în societăţile noastre”. Principala iluzie, „în termeni simpli, este că poporul poate conduce” (pp. 116-117). Imposibilităţii funciare i se adaugă apariţia, în perioada postbelică, a unor instituţii politice cu rol important, dar care scapă controlului popular. În plan intern, cel mai bun exemplu sunt curţile constituţionale, iar în plan supranaţional, instituţiile europene, în primul rând Comisia. În ultimii ani, o sursă de nemulţumire a fost şi „binomul” criză-tehnocraţie.

Cum intervine populismul? În multe feluri, în feluri pe care, în ciuda experienţei istorice, nu ni le putem imagina. Populismul surprinde aproape întotdeauna – zic eu, nu Müller. După el – şi cred că are dreptate – toate au în comun ceva: o „viziune moralistă asupra lumii” (p. 42), o „formă moralizată” de antielitism şi antipluralism. Evident, elitele (atâta vreme cât nu sunt populiste) sunt prezentate ca un corp corupt care are scopul de a „reduce la minimum participarea populară” (p. 142). Antipluralismul e credinţa, sau cel puţin discursul, că doar poporul contează. Liderul populist va pretinde mereu că reprezintă întregul şi adevăratul popor, cu un asterisc: pentru el, „numai o parte din popor constituie de fapt poporul” (p. 44). Cine i se opune e exclus. Pentru anii din urmă, avem citate ilustrative din Donald Trump şi Nigel Farage. Populiştii pretind că reprezintă nu voinţa, ci „ceva de genul substanţei simbolice” (p. 54) a poporului, gândit nu ca un agregat politico-juridic, ci ca un „corpus mysticum neinstituţionalizat, neproceduralizat rezultatelor reale ale unui sistem politic existent” (p. 99).

Bun! Asta merge în opoziţie, când se poate spune orice. Ce se întâmplă când populiştii ajung la putere? O prejudecată sau „înţelepciunea tradiţională” (p. 21) spune că guvernarea ori „normalizează”, adică determină abandonarea populismului, ori duce la eşec rapid şi compromitere. Şi totuşi avem destule exemple – chiar acum îi avem pe Orban şi Kaczynski – care arată că „populiştii pot guverna ca populişti” (p. 21). Pentru acest tip de guvernare, Müller identifică trei trăsături: (1) dorinţa de a deturna aparatul de stat, informal (în general, populiştii sunt ostili instituţiilor), dar şi formal, prin aşa-numitele „constituţii de ocupare a statului” (p. 104), care nu mai sunt cadre, ci instrumente politice; (2) corupţia şi clientelismul de masă; (3) dorinţa de suprimare a societăţii civile şi, în primul rând, a presei. E bizar ca puterea să fie anti-establishment. De fapt, e imposibil. Dar nu e imposibil să creeze impresia. La fel ca în opoziţie, populiştii de guvernământ se folosesc cum şi cât pot de teoriile conspiraţiei: „Nu există niciodată penurie de duşmani – iar aceştia sunt întotdeauna, nici mai mult, nici mai puţin decât duşmanii întregului popor”; „majorităţile se comportă ca nişte minorităţi maltratate”; „toate eşecurile populiştilor la guvernare pot fi în continuare puse pe seama elitelor care acţionează din culise, acasă sau în străinătate...” (pp. 72-73). Oare Müller lucrează pentru Soros? Cel puţin în Europa, populiştii nu abolesc niciodată formal vechiul regim, de teama reacţiilor internaţionale, „jocul este fraudat, însă nu este imposibil” (p. 93). De aici, sintagma „democraţie neliberală”, o aberaţie periculoasă, „simptom al unei mahmureli filosofice şi politice generale de după 1989” (p. 84).

Ce-i de făcut? Evident, populismul e nociv. Nu trebuie tratat ca o „măsură corectivă pentru democraţia liberală” (p. 151), căci nu e. Singura sa utilitate, exclusiv în fază incipientă, este cea de semnal de alarmă. Dar e „umbra democraţiei” de care nu se poate scăpa. Aşa că, zice Müller, marginalizarea şi diabolizarea populiştilor nu face decât să le dea apă la moară. De acord! Trebuie vorbit cu ei, dar nu ca ei! Aici simt o undă de naivitate. Aştept un ghid practic.

Uneori, analistul îmi dă impresia că omite nuanţe tocmai pentru că introduce multe nuanţe. Dacă rămânea în tuşe groase, nici nu m-aş fi gândit la ele. Cred că i-ar fi prins bine cunoaşterea jocului politic populist din România. Fără excepţionalisme, dar aici s-au petrecut şi se petrec lucruri interesante. În primul rând, au „funcţionat” populişti-şcoală, pe numele lor Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu şi, puţin, Gigi Becali. Nu au fost deloc originali, au lucrat după modele (CVT a ajuns până la simpla traducere a bătrânului Le Pen; Dan Diaconescu poate fi pus pe coloane cu Beppe Grillo şi alţi câţiva din lume), dar au reuşit să ducă atitudinea populistă la un nivel caricatural hiper-relevant. Apoi, de cel puţin două ori, în România am avut populişti (sigur, nu de gradul celor enumeraţi) în capul trebii, care nu au îndrăznit să pomenească de vreo „democraţie neliberală”, dar au cochetat cu ea, care au baletat magistral între puterea reală şi opoziţia simbolică. Noi avem mereu guvern, dar avem pe lângă şi „sistem”, „binom”, „structuri” etc.

De altfel, de aici apare o fragilitate a analizei lui Müller. Încercând să izoleze un pattern populist, pierde legătura cu „politicienii normali”. Admite că şi aceştia pot avea pusee, alunecări, exaltări, spune deschis că unii i-au ajutat pe populişti, dar îi vede prea clar diferiţi de populişti. Jocul cu poporul şi cu sistemul e mai complicat/ ritmat. Scrisă în 2016, cu o prefaţă adăugată în ianuarie 2017, cartea nu pomeneşte nimic despre cel mai interesant caz al ultimelor decenii: un personaj venit din marginea establishment-ului în centrul lui, unde a început să îl conteste (când mai uşor, când mai tare) fără să plece vreo clipă, până a ajuns să îl monopolizeze, negând că se află acolo – Emmanuel Macron. Populişti sunt doar Melenchon şi Le Pen?