Printre multele lucruri care ni se repetă, în anii din urmă, în spaţiul public românesc, avem şi „corupţia ucide!”. Sigur că ucide! Îndrăzneşte cineva vreun semn de întrebare? Nici eu. Dar nu pot să nu observ că nu prea ştim ce vrem să zicem când zicem „corupţie”. E peste tot, o simţim, aşa că ce rost are să ne chinuim să o definim? Ar părea chiar o pedanterie diversionistă: adică în România aşa şi pe dincolo şi tu ne iei cu sofisticării teoretice... Ce vrei să bagi sub preş, pe cine vrei să scoţi basma curată? Cine te plăteşte?

Schimbarea regimului de guvernanţă (care nu se suprapune regimului politic) e foarte dificilă. Cartea de faţă îşi propune să arate cum e ea posibilă, să prezinte evoluţiile cunoscute de la un „context de guvernanţă/ guvernare” la altul şi să explice „mecanismele ce stau la baza fiecăruia dintre ele” (p. 31). Pentru aceasta, vorbeşte despre măsurarea controlului corupţiei, schimbările ultimilor ani, pilonii şi regimurile anticorupţie, posibili factori structurali ş.a.

Părţile cele mai captivante pentru public (de altfel, şi cele mai uşor de înţeles, cel puţin aparent) sunt acelea în care sunt descrise traseele „«performerilor» istorici” (Danemarca, Marea Britanie, Franţa, SUA) şi ale „«performerilor» contemporani” (Estonia, Georgia, Chile, Uruguay, Botswana, Coreea de Sud, Taiwan). Din experienţele acestora se pot învăţa multe, dar esenţial este că nu se poate desprinde o „reţetă”. Se vede că „o ţară nu progresează doar pentru că importă un instrument instituţional – sau chiar pe toate”, că „buna guvernanţă” nu se creează (doar) printr-un „mecanism al schimbării bazat exclusiv pe importarea unor instituţii formale” (p. 130). Schimbând planul, nici comunitatea internaţională nu reuşeşte (mereu) „să creeze constrângeri serioase care să aibă impact la nivel naţional” (p. 207), pentru că acţionează preponderent prin „condiţionare”. Autoarea apreciază că „selectivitatea funcţionează mai bine decât condiţionarea” (p. 227).

La capătul cercetării, concluziile sunt amestecate. Pe de o parte, oricât am fi de frustraţi, trebuie să admitem alături de Alina Mungiu-Pippidi că „lupta pentru controlul corupţiei nu a avut niciodată o miză mai mare şi mai mulţi oameni angrenaţi”. Dar tot domnia sa adaugă: „Rămâne să producă şi rezultate” (p. 250). Deocamdată, sesizează „prăpastia dintre proiect şi realitate” (p. 230) şi – simt amărăciunea! – recunoaşte că „nu este clar ce trebuie făcut cu adevărat pentru a avea un impact, nu doar a cheltui bani pe eforturi anticorupţie” (p. 228). Din fericire, asta nu o dezarmează, nu o opreşte să propună câţiva „paşi către o strategie” de schimbare în bine a regimurilor de guvernanţă. „Cel mai practic lucru e o teorie bună!” (Hermann von Helmholtz, p. 229).

* După Alina Mungiu-Pippidi, „guvernanţa poate fi definită drept setul de reguli formale şi informale ce stabilesc cine se alege cu ce (sau cum sunt distribuite bunurile publice) în cadrul unei anumite societăţi” (p. 32).

Oricât mi s-ar reproşa obtuzitatea, spun că acest cuvânt, folosit până la abuz în ultima vreme, e neclar. Guvernanţă = guvernare? Se pare că nu, de vreme ce s-a simţit nevoia introducerii unui nou termen. Atunci de ce în titlul cărţii „good governance” e tradus „bună guvernare”, iar în text, de cele mai multe ori, întâlnim „bună guvernanţă”?

*

Să mai zic despre cât de atent şi de sensibil e observatorul Firică nu are rost. Despre cât de tăios e analistul, nici atât. Cei care nu sunt deja convinşi de astea, m-ar putea acuza că lucrez pe prietenie, că, iată, nici alocarea spaţiului într-o revistă culturală românească nu se abate de la „obiceiul pământului”. Zică oricine orice, scriu acum despre jurnalistul Mihai Firică pentru că mi se pare că ilustrează plastic analiza Alinei Mungiu-Pippidi!

Deşi nu abordează decât uneori chestiuni care ţin strict de corupţie (alocarea preferenţială a fondurilor publice, traficarea mandatelor ş.a.) imaginea de ansamblu este aceea a unui stat corupt, o „republică-iarmaroc” „în care se tocmesc funcţii” (p. 141), o „rezervaţie de cleptozauri”, creaturi arhaice, care au aici un spaţiu propice supravieţuirii şi chiar creşterii (mă feresc să zic evoluţiei sau dezvoltării). Singura speranţă de evoluţie ar fi fost să se devoreze între ei. Dar nu, oricât s-ar ataca, păstrează un echilibru de putere. Şi, oricum, supravieţuitorii s-ar perpetua cu mare iuţeală. Din exterior, am aflat, e greu de intervenit. În interior, creaturile mici care populează rezervaţia şi-au dat seama că nu au nicio şansă să schimbe ceva, oricât s-ar uni. Pentru supravieţuire, imită, la nivelul de jos, practicile cleptozaurilor. Mihai Firică a izbucnit la un moment dat: „Corupţia a pătruns în toate straturile societăţii, fără a lăsa cea mai mică speranţă că boala nu va fi fatală” (p. 110). Şi în continuare: „Sistemul împinge în sus tot ceea ce este mai rău în societate” (p. 147). Eu încă sper şi ştiu că speră şi el, deşi i-au trecut de mult idealismele. Dacă nu ar spera, ar obosi, s-ar preda, nu ar putea spune: „Punct. Şi de la capăt!”.

Textele acoperă intervalul mai 2011-septembrie 2012, deci perioada a trei guvernări, cu manifestaţii de stradă şi marele bâlci al referendumului de suspendare. Ce poate ilustra mai bine „particularismul concurenţial” românesc decât această poveste a schimbărilor de guvern, care nu au adus niciun fel de schimbare de „guvernanţă”? Pentru a supravieţui, trebuie să fii cu (cel puţin) una dintre tabere: „Astăzi, la noi te aruncă la gunoi dacă nu eşti înregimentat...” (p. 71). A nu fi cu nimeni înseamnă a fi acuzat de ambele părţi că lucrezi pentru ceilalţi (pp. 22-23).

Dincolo de opţiunile sale dintr-un moment sau altul (care, după cinci ani, se dovedesc corecte sau nu), reacţiile jurnalistului arată că înţelesese bine că problemele sunt mai adânci, că transcend „rotativa guvernamentală”. Soluţia pe care el o avansează în repetate rânduri e aceea a unei schimbări de regim politic. Chiar dacă, am aflat de la Alina Mungiu-Pippidi, corelaţia regim politic-guvernanţă nu e clară, s-ar putea să nu aibă dreptate dacă ne gândim la: Danemarca, Marea Britanie, Olanda, Belgia, ţările scandinave. Plus că „sistemele parlamentare sunt asociate semnificativ cu un control mai strict al corupţiei” (Mungiu-Pippidi, p. 119).

În 2012, Mihai Firică scria: „Vara asta vreau să dorm! Şi să mă trezesc după ce respectivii domni îşi vor rezolva problema” (p. 116). Dacă ar fi dormit, la deşteptare ar fi văzut problema încă în toi, poate cu personajele schimbate. Încheindu-şi volumul, în decembrie 2015, constata şi el că mulţi dintre „eroii” lui 2012 aveau nevoie deja de note de subsol explicative. „Coşul de gunoi se umple cu nume de foşti premieri, preşedinţi, miniştri, parlamentari...” (p. 148). Oameni apar şi dispar, problemele rămân şi după doi, şi după cinci ani, şi...