Nu ştiu cum s-a întâmplat – nici nu mă prea interesează – că două doamne „străine”, cu nume în [sar peste adjectiv] comunitate civico-intelectuală, au publicat anul ăsta cărţi despre experienţele lor în şi cu România. De-a lungul vremii, ambele autoare au stârnit reacţii puternice cu scrierile academice, aşa că e de aşteptat să o facă şi mai mult acum, când notele personale sunt mult mai pregnante şi clar asumate. Îi las pe alţii să exulte sau să se oţărască. Vreau să rămân cât mai rece. Încerc să îmi reprim chiar şi stânjeneala de a fi ajuns în apropierea cuiva asociat, până de curând, exclusiv cu bibliografiile pentru examene. Plus că simt în cele două cărţi grade ridicate de feminitate şi am impresia că multe aprecieri mi-ar fi luate drept naive sau misogine sau mai ştiu eu cum... Numai când mă gândesc, simt în ceafă zâmbete calin-ironice.

Catherine Durandin (istoric) şi Katherine Verdery (antropolog sau „folclorist”, devenită, până la urmă, tot istoric) s-au apropiat de România în prima jumătate a anilor ’70, când şi-au început tezele de doctorat, şi nu s-au mai îndepărtat niciodată, nici profesional, nici personal. Poveştile lor de acum, modurile în care se raportează la experienţele legate de România sunt foarte diferite. Prima chestie pe care vreau să o subliniez: cât poate varia discursul despre trecut – şi nu numai! – în funcţie doar de aspectele asupra cărora ne concentrăm, fără a mai pune la socoteală pasiuni, idiosincrazii, predispoziţii socio-culturale, interese etc.! E o banalitate, dar trebuie să ne gândim la ea ori de câte ori ne vine să sărim pentru vreun „Adevăr”.

Autoarele încearcă să îşi dea seama ce li s-a întâmplat şi, în felul ăsta, să îşi vindece traumele. Catherine Durandin vorbeşte de „o provocare, aceea de a-mi regăsi trecutul românesc şi de a-l lăsa în urmă, ca să nu mai revin asupra lui. Să închid uşa după mine, despărţindu-mă de amintirea lui” (CD, p. 5). E clar că există „decepţii care nu trec, cicatrice abia vizibile, totuşi cicatrice” (CD, p. 63). Încercările explicativ-curative nu puteau duce decât la scrieri hibride, istorice şi autobiografice, care încearcă să facă ordine în haosul identitar, personal şi colectiv.

Catherine Durandin pare să trateze „România” însăşi ca pe o experienţă personală. Aşa se poate explica perspectiva mai curând macro, focusarea pe stat şi societate, cu contextualizări salutare, şi ţinerea în plan secund a aspectelor personale. Oricât ar fi avut impresia că are de-a face cu un „cocon cultural familiar” (CD, p. 11), recunoaşte că, la început, nu era „câtuşi de puţin conştientă că există mari identităţi româneşti” (CD, p. 13). Şi-a dat seama destul de repede că are de-a face cu un „produs al propagandelor încrucişate” (CD, p. 14) şi, simplific, cu asta şi-a cam bătut capul toată viaţa. Pare să-şi fi propus să rămână profy, învăţând, pentru supravieţuirea intelectuală, „atitudinile schizofrenice şi dublul limbaj” (p. 25), păstrându-şi, totuşi, „identitatea unei străine” care a ţinut-o la distanţă de „potenţiale legături afective” (CD, p. 67). Întâlnim destul de rar în carte incursiuni în privat, notabile fiind episoadele Vlad Zirra şi... Lucian Boia. Felul, nu acuzator, dar suspicios-insinuant, în care îl prezintă pe cel din urmă va fi, cu siguranţă, speculat de mulţii săi detractori. Recomand, totuşi, o lectură prudentă şi sper la o reacţie a dlui Boia în următorul volum de Amintiri.

Imposibilitatea – sau lipsa dorinţei? – de a face un switch cultural a pus-o pe Catherine Durandin într-o postură dificilă: „Nu izbuteam să mă dedau la jocul descurcărelii, nu reuşeam să schimb o pereche de blugi pe un serviciu oarecare, să vând tampoane igienice... să vând anticoncepţionale”. A părut uneori „gâsca perfectă, idioata de serviciu” sau „regina fraierelor” (Claude Karnoouh) (CD, p. 66). Dar nu asta e marea source de malheur, ci, evident, „refuzul autorităţii vulgare şi mediocre”, „frustrarea de a nu putea să lovesc” (CD, p. 21). Şi de asta nu a scăpat. După toată încercarea de a-şi lua la bani mărunţi „trecutul românesc”, nu cred că doamna Durandin a reuşit să se elibereze de el.

La Katherine Verdery e cu totul altceva. În centru se află propria persoană. România comunistă e context, e adevărat unul, de foarte multe ori, determinant. Americanca nu se preocupă în primul rând de general, ci de iţele personale în care a intrat sau în care s-a lăsat prinsă. Poate fi aici şi o diferenţă profesională – istoric vs. antropolog – dar mie mi se pare că e, mai curând, una de tip uman. Ajunsă în Ardeal, în 1973, pentru o cercetare de teren, tânăra americancă a intrat rapid în vizorul Securităţii, chipurile pentru „greşeala stupidă” (KV, p. 20) de a fi intrat cu Mobra într-o zonă militară. Sigur, anecdota dă bine pentru ca naraţiunea să aibă un T0, dar ştim cu toţii că şi fără ea, lucrurile ar fi stat asemănător. A primit eticheta de „spioană”, securiştii deschizându-i dosar de urmărire şi închegându-i o întreagă identitate alternativă. A fost considerată spioană mai întâi pentru că strângea informaţii diverse de la ţărani, apoi pentru – din nou, chipurile – „instigarea minorităţii maghiare din Transilvania împotriva regimului” şi „răspândirea unei viziuni tendenţioase despre socialismul românesc” (KV, p. 162), cu precizarea că „sensibilităţile românilor referitoare la unguri se regăsesc în definiţia spionajului” (KV, p. 150). În final, când toate astea se infirmaseră, urmăritorii credeau că „nu mă port ca un spion nu pentru că nu sunt spion, ci pentru că respect ordinele de a nu arăta ca un spion” (p. 180). A existat intenţia expulzării şi chiar a arestării ei.

Spre deosebire de Catherine Durandin, Katherine Verdery s-a adaptat bine la toate cele româneşti. A mâncat, a băut cu lumea, a adus blugi şi Kent, a învăţat să dea şpăgi, nu şi-a reprimat nici pornirile amoroase (picanterii nu amintesc, să nu se creadă că vreau să duc lucrurile în derizoriu!). Şi-a cam dat seama şi cum stătea treaba cu Securitatea. În anii ’80, nota: „Există trei categorii: oamenii care sunt curaţi, securişti şi oameni care se dau drept securişti. Chiar că îţi pierzi minţile” (KV, p. 184). Abia în anii 2000, când şi-a văzut dosarele de la CNSAS, şi-a dat seama de câte ori fusese – pardon, scuzaţi! – gâscă. Amploarea şi intensitatea urmăririi i-au întrecut intuiţiile şi imaginaţia. Aşa s-a hotărât să o ia pe fir în jos, să scotocească în istoria personală şi, inevitabil, în cea a României. Aşa s-a născut prima parte a cărţii... În cea de-a doua, acţiunea se petrece în zilele noastre, când Katherine Verdery intră într-un joc periculos, căutând să discute cu cei care au turnat-o şi chiar cu foştii ofiţeri de Securitate. Încercările sale capătă uneori un aer ludic, ce riscă să pună în registru minor marea problemă a deconspirării. Dar nu neapărat de asta zic joc periculos, cât pentru că intră, inevitabil, în dileme morale, dăunătoare personal – hai, să zicem că asta nu contează; fiecare cu ale lui! – şi, mai ales, social, dacă cineva se gândeşte să le exploateze. Simplificând, cercetătoarea ajunge să nu mai ştie clar cine e victimă şi cine e agresor, cine pe cine trebuie să ierte. Se gândeşte că, din cauza ei, unii au fost racolaţi ca turnători: „Iertare? Ce rost ar avea? Cine sunt eu să acord iertarea unei persoane prinse în capcana unui conflict global pe care nu ea l-a provocat – al cărei principal «păcat» era că răspunsese afecţiunii mele – pentru că făcuse ceea ce trebuia să facă pentru a supravieţui...” (KV, p. 330). E matură, e experimentată, realizează că există „o tendinţă larg răspândită şi o modalitate prin care informatorii s-au străduit să dea socoteală pentru faptele lor: prezentându-se ca victime” (KV, p. 330) şi că „dacă toţi sunt victime, nimeni nu e răspunzător” (KV, p. 332). Realizează şi că foştii securişti încearcă să îşi creeze în ochii ei – şi, prin ea, în spaţiul public – o imagine pozitivă. Totuşi, îi e greu să se rupă. Raţiunea nu e de ajuns în cazul ăsta.

Ca şi în primul caz, nici aici nu mi se pare că autoarea iese mai lămurită la capătul demersului, fără îndoială cumplit de greu. Sper că măcar şi-a mai vărsat din of...

PS. De la ambele autoare mi-a rămas în minte câte o întrebare:

1. Catherine Durandin: „Încă din 1973, m-a obsedat o problemă, o întrebare persistentă: dacă aş fi fost o româncă în timpul comunismului lui Ceauşescu, aş fi hotărât să iau calea exilului?” (CD, p. 79). Răspunsul meu, MG, e: probabil că nu, dintr-o comoditate-complicitate pe care mi-o cunosc...

2. Katherine Verdery: „Mă gândesc, Kathy cu ani în urmă, când era de vârsta lui [«Beniamin», un informator]: ar fi rezistat ea oare?” (KV, p. 282). Răspunsul meu, MG, e că probabil nu aş fi rezistat şi, pentru a mă explica, ar trebui să scriu o carte. Şi KV spune: „Există o oarecare dovadă că ar fi procedat similar”. Dar simplul fapt că (poate) Kathy şi cu mine am fi turnat nu face cu nimic turnătoria mai puţin blamabilă.