Robert de Flers. Un Francez pentru România Mare

„De-a doua zi, 19 iunie 1923, mi-am început căsnicia... instalat în strada marchizului, am simţit că sunt, în sfârşit, om”, însemna Ion Iovan în numele Mateiului1. Marchizul era Robert de Flers şi, la vremea la care descendentul Karabetzilor se lua cu venerabila descendentă a Sionilor, dăduse deja numele unei străzi2 din buricul Bucureştilor, deşi era încă bine-merci, la Paris. „Pentru merite dovedite în ale francofoniei”, zice Ion Iovan în „indexul fiinţelor”, din care am aflat primele lucruri despre de Flers. Apoi, am văzut cum îl ridicau în slăvi contele de Saint-Aulaire şi generalul Berthelot şi a rămas să mai cercetez. Bineînţeles că nu am făcut-o, dar m-am întors la el în vara lui 2018, când am aflat că se apropie apariţia, în română, a două cărţi: una în care marchizul însuşi povesteşte despre ce a văzut în Marele Război, alta în care un camarad îi povesteşte faptele.

Robert de Flers s-a născut în 1872, în Normandia, într-o familie aristocrată. A fost coleg cu Proust la lycée Condorcet şi au rămas apropiaţi toată viaţa; unii zic că a fost o apropiere „netradiţională”. Nu contează; dacă nu era zgomotul din ultimele luni, mă făceam că n-am auzit. A făcut studii de drept şi litere şi şi-a dorit o carieră diplomatică, dar s-a luat cu literatura şi cu jurnalismul. Până la război, îşi făcuse deja nume, avea multe volume şi piese jucate pe scenele Parisului. Între 1915 şi 1918 a bătut „drumurile războiului”, mai ales prin Europa de Est. În 1920, a fost ales în Fauteuil 5 de l’Académie Française, iar un an mai târziu a devenit directeur littéraire du Figaro. La moartea lui, în 1928, se pare că rocambolescul parlament al României Mari a simţit nevoia unui moment de solemnitate. În anii ’30-’40, după piesele sale s-au făcut mai multe adaptări cinematografice, câteva cu Elvire Popesco în rolul principal. Pentru români, nu a mai rămas nici ca nume de stradă, pentru franţuji a rămas ca scriitor de mâna a doua spre a treia, dar măcar există, admirabil încondeiat, în memoriile mai multor personalităţi literare, politice, diplomatice (până la un plusieurs fois président du Conseil des ministres, ca Edouard Herriot). Pare să fi fost genul acela de om căruia marile spirite îi recunosc superioritatea, care pune lucrurile la punct dintr-o privire, care dă lumea peste cap cu nonşalanţa cu care îşi aprinde o ţigară, care strânge toată tensiunea din jur într-o poantă şi o sparge ca pe un balon. Nu mă pot lungi, aşa că îl citez doar pe Saint-Aulaire (ministrul Franţei în România), care, oficial, i-a fost şef marchizului în România: „R. de Flers était, dans la vieille perruque de la Carričre, une aigrette étincelante qui, dans les grands moments, prenait, sans en avoir l’air, des airs de panache.”; „Il était préposé au ravitaillement moral de ceux qui l’entouraient.”; „[Il] était trop fin diplomate pour laisser dégénerer les choses, męme les difficultés, en affaires.”; „Il était aussi un héros. Tout simplement, oh! si simplement. Il l’était d’autant plus qu’il n’en savait rien. Ceux qui le savaient ne lui disaient pas: ils auraient craint de manquer envers lui de ce tact supręme qui était une de ses plus rares seductions…”3.

Nu ştiu ce a făcut marchizul la Iaşi în primăvara-vara lui 1918. De la Saint-Aulaire aflăm că nemţii puseseră preţ pe capul lui, deci ceva trebuie să fi fost. Rolul cel mare şi l-a jucat în toamnă (octombrie-noiembrie), când – tot de la Saint-Aulaire citire – „sublocotenentul de Flers” şi-a asumat misiunea de a zbura peste spaţiul controlat de inamici, până la Salonic şi înapoi, pentru „a expune comandantului şef al armatelor din Orient [generalul Franchet d’Esperey, n.M.G.] şi generalului Berthelot situaţia complexă a României şi pentru a le da toate elementele necesare hotărârilor de natură să grăbească o nouă intervenţie română şi să-i dea maximum de eficacitate”4. Pe 6 noiembrie s-a întors la Iaşi, pe 10, România a reintrat în război, pe 11, Germania a încheiat armistiţiul. Şi s-a născut România Mare.

1 Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar, precum şi un indexul fiinţelor lucrurilor şi întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 133.

2 Azi, strada Logofăt Luca Stroici.

3 Saint-Aulaire, Paroles franco-roumaines, Socec & Co., Bucureşti, 1930, pp. 44-45.

4 Idem, Confesiunile unui bătrân diplomat,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 225.