Am citit cea mai recentă cărţulie a dlui Boia de două ori, în două mall-uri din două oraşe, o dată pe ciuci, o dată pe canapea. Prima dată m-am enervat rău şi nici n-am mai cumpărat-o. Păi ce-i asta? Spune a enşpea oară aceleaşi lucruri, trece prin două mii de ani în 100 de pagini cu ditamai marginile, trimite în subsoluri la cărţile sale mai vechi, la bibliografia de manual şi la câteva volumaşe de popularizare/ opinie din ultimii ani. Mi s-a părut o (nouă) găselniţă de marketing şi nimic mai mult. Am zis lucrurile astea, bucurându-i pe mulţi din preajmă şi înghiţind reproşurile despre „Boia al meu”. Nu mi se mai părea chiar o glumă că aş putea scrie o cronică mai lungă decât cartea.

În săptămânile următoare am îmbătrânit. Apropierea zilei de 1 Decembrie mi-a făcut viaţa tot mai grea, prin îngrămădirea de chiote, sforăituri, plescăieli naţionaliste. Incredibil cum, în 2018, se amestecă în discursul aniversar/ comemorativ reziduuri de la 1938, 1948, 1988! Incredibilă capacitatea unora de a spune prostii şi a altora de a nu spune nimic! Incredibilă capacitatea câtorva mai răsăriţi – între care îndrăznesc să mă/ vă număr – de a tolera situaţia, de frică sau din comoditate, de a se amăgi că e benignă şi că, oricum, trece peste o lună-două...

După ce am suportat – e adevărat, nu integral – un moment de criză retorică naţionalistă, mi-a venit să recitesc din Lucian Boia... Jur că am simţit nevoia de Boia ca de colebil. Şi am parcurs cărţulia cu titlu lung a treia oară, la ceas de dimineaţă, aşezat cuminte la masă şi cu creionul în mână.

Mi-am înţeles motivele de enervare, dar m-am mai calmat. Mi-am dat seama că-mi sărise muştarul aşa cum îmi sare când tata îmi spune un lucru de zeci de ori. Evident, are dreptate, dar tocmai pentru că are dreptate, de ce trebuie să repete? Pentru că simte nevoia, pentru că are impresia că, deşi zic „Da! Da!”, nu iau lucrurile în serios...

Până la urmă, tot ce a scris dl Boia în ultimele decenii e o pledoarie pentru un (alt) mod de a privi trecutul „naţional”. Un mod, nu o reţetă! Încearcă să-i convingă pe români că lucrurile nu au stat aşa cum li s-a spus. Pentru că lucrurile nu stau musai într-un anumit fel, pentru că totul poate şi trebuie să fie pus sub semnul întrebării.

E nevoie de cât mai mult Lucian Boia în spaţiul public românesc. Şi va fi nevoie atâta timp – cred că îndelungat – cât românii vor fi bântuiţi de complexe, cât vor fi preocupaţi de ceea ce sunt, nu de ceea ce fac. Sper să apuc vremuri mai bune...

Dacă e să ajungem la conţinut, am zis deja că noua apariţie nu aduce nimic nou. Nici nu pretinde. Notele de subsol – o fi umblat editorul prin ele – lasă impresia de publicitate şi/ sau de teama de acuzaţii de „autoplagiat”.

Vreau să mă opresc doar asupra unei chestiuni, care mi-a dat de gândit încă de la Istorie şi mit în conştiinţa românească şi, mai mult, de la Cum s-a românizat România. Mi se pare că dl Boia privilegiază latura etnoculturală, în dauna celei instituţionale. Sigur, e o reacţie la discursul istoric naţionalist dominant. Dacă cei pe care vrei să îi combaţi vorbesc despre majoritate şi minorităţi etnoculturale, ai tendinţa de a vorbi – evident, altfel – tot despre ele. E o capcană... Ajungi să combaţi, fără să mai chestionezi relevanţa discuţiei. În capitolul „Stat naţional unitar?”, dl Boia concluzionează just că „eticheta... aproape că a ajuns să corespundă înfăţişării actuale a României. Oricum, i se potriveşte mai bine decât României din anii interbelici” ( p. 62). Spune asta pentru că „pe teren, realitatea României Mari este aceea a unei extraordinare diversităţi, şi nu numai între grupurile minoritare, ci şi, până la un punct, între etnicii români, care parcurseseră istorii diferite, asimilând, în consecinţă, influenţe diverse... Filozofia statului român a fost însă, de la început, aceea a statului naţional unitar, ceea ce însemna o integrare deplină (fără «autonomii» de nici un fel) şi o treptată omogenizare culturală” (p. 60). Insistă asupra diversităţii etnoculturale, ignorând-o pe cea juridică. Arată fragilitatea etichetei de „stat naţional”, dar o ia de bună pe cea de „stat unitar”.

De aici încolo, fluier eu în biserică în urma dlui Boia. Sigur că „filozofia” a fost de stat unitar. De fapt, aş zice mai degrabă „psihologia”. Cel mai mic gând de autonomie le-a dat şi le dă frisoane românilor... Dar, şi în acest caz, „pe teren, realitatea României Mari” a fost diferită. Statul a rămas „unitar” doar în proclamaţia constituţională. Articolul 1 de la 1923 zicea că „Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil”, iar 137 că „ se vor revizui toate codicile şi legile existente în diferitele părţi ale Statului român spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi a asigura unitatea legislativă”. Numai că unitatea legislativă s-a făcut când România nu prea mai era mare.

Până în 1925-1926, provinciile au stat sub un provizorat administrativ. S-a făcut apoi o unificare, dar a fost supusă la frecvente revizuiri (1929, 1931, 1934, 1936, 1938). S-a extins lent şi parţial legislaţia penală, dar un Cod Penal şi unul de Procedură Penală pentru toată ţara s-au făcut abia în 1936. Un Cod Civil şi unul de Procedură Civilă nu s-au putut face deloc. Pe tot parcursul perioadei interbelice, regăţenii, ardelenii, bucovinenii, basarabenii s-au căsătorit şi au divorţat, au vândut şi au cumpărat, au moştenit şi au făcut acte după legile vechi ale fiecărei provincii. Când, în 1931, marele codificator Constantin Hamangiu (ajuns ministru al justiţiei în guvernul Iorga) a încercat o extindere masivă a legislaţiei româneşti în provinciile unite în 1918, a stârnit proteste puternice din toate părţile, cei mai vehemenţi fiind magistraţii, avocaţii, notarii şi funcţionarii ardeleni. Ironia istoriei, o generalizare a legislaţiei civile a făcut abia Antonescu, în 1943, când bună parte din Ardeal era la Horthy. Când s-a putut aplica în tot spaţiul de dincolo de Carpaţi (primăvara lui 1945), nu s-a mai putut aplica în cel de dincolo de Prut. În interbelic s-a vorbit mult despre lipsa şi necesitatea unităţii legislative. Era citat frecvent Portalis (eminentul redactor al Codului Napoleon): „Oamenii care depind de aceeaşi suveranitate, fără a fi guvernaţi de aceleaşi legi, îşi sunt, în mod fatal, străini; sunt supuşi aceleiaşi puteri fără a fi membri ai aceluiaşi stat. Ei formează atâtea naţiuni diferite câte cutume diferite. Nu se pot numi o patrie comună...”. În rest, stat unitar... Repet: politicienii şi juriştii au vorbit mult astfel în anii ’20-’30… Apoi istoricii, de dragul ideii de unitate, au ignorat problema unificării...

Acestea fiind zise, discuţia se poate ramifica mult... Se pot pune multe puncte de suspensie şi semne de întrebare... Dar evitarea excepţionalismului pozitiv nu trebuie să ne arunce în excepţionalism negativ. Cam aşa au stat lucrurile în toate ţările care au cunoscut unificări după 1918 (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia), chiar în Franţa cu ale ei Alsacia şi Lorena.

E destul de la modă acum să protestezi la sintagma „100 de ani de România”, pe motiv că sunt, de fapt, mai mulţi, că 1878, că 1859... O face şi dl. Boia (pp. 86-87). S-ar putea spune la fel de bine – chestie de „interpretare” – că nu sunt chiar de „România”.

Lucian Boia are un rol sanitar în spaţiul public românesc, mai ales în condiţiile actuale, de efervescenţă centenară. Din păcate, deşi foarte vizibil şi destul de popular, domnia sa nu a reuşit să inducă o schimbare majoră de atmosferă. Evident, nu-i putem reproşa asta. E imposibil ca un singur om, oricâtă forţă ar avea, să cureţe molozul adunat vreme de mai bine de un secol. Trebuie să punem mâna, adică să sărim cu gura, cât mai mulţi. Până la urmă, „problema cheie rămâne educaţia, în sensul cel mai cuprinzător al termenului” (p. 102).