Îmi propusesem să nu mai scriu despre al III-lea volum din Jurnalul lui Ion Raţiu. Am scris despre primele două, am bătut lumea la cap cu citate şi poveşti, aşa că am uneori senzaţia că am făcut un fix, ceea ce, evident, mă enervează. De altfel, prins cu diverse, aveam de gând să trec în viteză prin cele opt sute şi ceva de pagini, să văd ce şi cum şi gata. Nu am reuşit. Vreme de două luni m-am scufundat aproape zilnic în text. Acum, nu rezist să nu scriu.

Ca să nu par apologetic, spun de la început că totul stă sub semnul lui Homo sum et humani nihil me alienum puto. Nu-i vorba de cele personale – oricum consemnate mai puţin de autor şi, bănuiesc, şi lăsate în afară de editor –, ci doar de cele politice. Însemnările de la maturitate îmi confirmă impresia de la început, anume că Ion Raţiu e un model de statesman, născut (s-a simţit mereu obligat de ascendenţa-i ilustră) şi (auto)făcut. Din păcate, un shadow statesman, care a putut să iasă la lumină prea târziu şi prea puţin. E evident că orice politician are un ce – să nu-i zic egoist! – personal. Nu se poate spune despre nimeni că e complet dezinteresat când face politică. Îi lăsăm deoparte pe cei care urmăresc avantaje materiale şi pe cei care au morbul puterii. Sunt însă unii care vor să se afirme oricum, cu minim efort, şi alţii care vor să se afirme făcând ceva util/ bun. În categoria din urmă se încadrează Raţiu. S-a explicat nuanţat şi în acest volum, cum a făcut-o şi în cele dinainte, în general când s-a simţit atacat: „Nu e vorba de o proiectare megalomană a personalităţii mele şi de a găsi realizarea ca om în cadrul unei activităţi politice în România”, dar „fac tot ce pot pentru neamul meu, pentru că găsesc o satisfacţie enormă în felul acesta. Poate că e o deformare mintală. Este însă reală” (p. 84). Chiar Jurnalul e o manifestare a dorinţei de a da o „semnificaţie naţională” întregii sale existenţe. E scris evident cu intenţia publicării postume şi mi se pare că trădează o teamă (întemeiată) că zbaterile de o viaţă ar putea rămâne necunoscute: „Din moment ce n-am absolut nicio intenţie de a publica aceste jurnale de zi, atâta timp cât sunt în viaţă, şi din moment ce nu caut nicidecum să justific în ceea ce scriu, acţiunile mele, cer indulgenţa cititorului de mâine când spun că toată existenţa mea a fost un efort coordonator – în limita modestelor mele puteri, bineînţeles – spre a servi aspiraţiile şi cauza poporului român” (p. 521). Mai încolo adaugă: „eu am fost absolut sincer în tot ce-am scris, fără nicio atenţie dată stilului sau prezentării” (p. 737). Deşi textul e foarte bine scris, nu cred că e un alint în precizarea de mai sus. Lui Raţiu eleganţa – ca şi patriotismul – îi venea cumva natural. Raritate! Eleganţa îi atenuează, de cele mai multe ori, naivităţile, vanităţile, nervii, cinismul. Nu pare să fi fost un tip modest, ci realist. Ca orice om – mai ales ca orice om care face politică – şi-a dorit aprecierea celorlalţi, dar nu oricum. A simţit mereu falsul, exagerarea, penibilul. De mai multe ori, a notat că unul sau altul au exagerat cu laudele la adresa sa.

Multe din faptele reţinute în Jurnal privesc „reorganizarea exilului”, care a şi fost reţinută în titlul volumului. Mai concret, e vorba de dorinţa lui Ion Raţiu şi a altora de a înlocui garnitura Constantin Vişoianu de la conducerea Consiliului Naţional Român şi de a coagula, în jurul acestei organizaţii, exilaţii români de pretutindeni. Pentru asta a călătorit (de multe ori, şi în scop de afaceri cu năvlosire) şi a încercat tot felul de combinaţii, mai ales în SUA, Franţa, Germania, Spania, Italia. Privind retrospectiv, în context, acţiunile au un aer naiv-comic; totul pare un joc de-a politica, dar unul care, pentru Raţiu cel puţin, a însemnat o uriaşă investiţie de timp, energie şi bani. A tot căutat căi prin care exilul să determine îmbunătăţirea situaţiei din ţară. Greu de spus dacă avea vreo şansă! Oricum, nu a reuşit să îi împace pe conaţionali, învrăjbiţi – pe lângă resentimente, orgolii, interese – de atitudinea faţă de regimul de la Bucureşti. Aşa ajungem la ceea ce mie mi se pare tema principală a volumului al treilea.

Schimbările de politică internă şi mai ales externă din România anilor ’60 i-au confuzat pe mulţi. Se schimba într-adevăr în bine situaţia românilor din ţară? Distanţarea – căci, să recunoaştem, independenţă e mult spus – de URSS era reală sau doar mimată şi tolerată, servind, în fond, tot intereselor acesteia? Cum trebuiau să se poziţioneze exilaţii faţă de regim? În ce grad trebuia sprijinit, în ce grad trebuia atacat?

Nici Raţiu n-a fost ferit de derută. Cel care, una peste alta, a fost un opozant intransigent şi-a avut perioada sa de slăbiciune. Securitatea a aflat-o de la mulţii informatori din preajma sa (aici se cuvine menţionată admirabila realizare a îngrijitorului ediţiei, Stejărel Olaru, care a pus în subsol extrase din rapoartele turnătorilor cu privire la momente notate în Jurnal) şi a încercat să îl transforme într-un agent de influenţă. N-a mers. Dacă, o perioadă, atitudinea sa a fost întrucâtva în concordanţă cu politica României comuniste, e pur şi simplu pentru că aşa a crezut că e bine, nu pentru că ar fi acceptat să servească regimul. E adevărat, după cum scrie Stejărel Olaru în studiul introductiv, Raţiu a căzut, ca destui alţii, în „capcana” „problemei revizioniste”, considerând propaganda maghiară în privinţa Ardealului mai importantă decât era în realitate.

Ion Raţiu a intrat azi în mintea românilor ca un simbol al democraţiei prin celebra rostire „voi lupta până ultima picătură de sânge...” (atribuită de unii lui Voltaire). În Jurnal, şi-a exprimat de multe ori, cât se poate de clar, democratismul. E o constantă, oricare i-ar fi fost gândurile de moment. În ansamblu, atitudinea sa în anii ’60 a fost de sprijin al politicii externe independentiste, considerată reală, şi de ostilitate faţă de dictatură. Strategia susţinută era de strângere a relaţiilor economice şi culturale dintre Vest şi Est, care ar fi putut duce în timp la o schimbare radicală. A cochetat şi cu ideea, cam naivă, de a face afaceri cu statul comunist pentru a folosi profitul împotriva lui. În cea mai mare parte a timpului, a dorit prăbuşirea comunismului. Au fost însă şi momente când s-ar fi mulţumit cu o îmblânzire a regimului. Aşa cum, în primul volum, credea în compatibilitatea legionarism-democraţie, în cel de al treilea, uneori, a vorbit despre posibila democratizare a comunismului: „Eu n-am nicio critică împotriva socialismului ca sistem de exploatare şi de distribuire economică. Mă revolt însă fără nicio posibilitate de compromis împotriva intoleranţei şi violenţei...” (pp. 88-89). Mai încolo, nota despre Noël Bernard: „nu este patriot în sensul în care sunt eu patriot. El nu vede o schimbare de regim” (p. 119). Şi mai încolo, îi spunea unui securist camuflat în diplomat: „Aş accepta chiar formula unui stat socialist. Dar vreau libertate internă.” (p. 709), iar lui Matei Călinescu, că doreşte „socialism, temperat de o mică proprietate individuală în agricultură, înlăturarea Securităţii, garantarea drepturilor omului” (pp. 733-734). Nu a respins explicit ideea de a reveni în ţară, dar a pus condiţia „să mi se dea voie să scot un ziar al meu, fără cenzură” (p. 713), iar potrivit unui turnător, să creeze un partid, „chiar dacă totul va fi sub tutela PCR” (p. 714). Dincolo de faptul că „sursa” din urmă e puţin credibilă, nu-mi dau seama dacă era vorba de naivitate sau de respingere a propunerilor prin cerinţe evident de neacceptat pentru comunişti.

Totuşi, chiar apreciind politica externă a lui Ceauşescu, Raţiu şi-a dat seama mult mai repede decât alţii că ea nu poate avea mari rezultate şi nu-i poate asigura acestuia susţinere pe termen lung. Încă din mai 1967, nota: „patriotismul RSR-iştilor este destinat să dea tot mai puţine roade – diminishing returns –, pentru că nu pot să menţină postura lor. Tot ce au putut livra ţării au livrat deja. Nu pot să aducă provinciile pierdute şi nici să introducă libertate internă” (pp. 618-619). E surprinzător că pare să-şi fi „revenit” complet din vrajă exact atunci când mai toată lumea era vrăjită la maximum. În august ’68, la doar câteva zile după discursul de pomină, Ion Raţiu scria: „Chiar dacă [Ceauşescu] ar muri în fruntea armatei româneşti, tot nu i se pot ierta toate păcatele de care el şi Partidul Comunist s-au făcut vinovaţi... Pentru mine, Ceauşescu e un dictator. Ergo, îl resping” (p. 745). Iluzia socialismului cu faţă umană îi dispăruse: „eu nu doresc să mă alătur lui Dubcek, care tot comunist rămâne... un comunist convins, revizionist” (p. 744). În toamnă, văzând cum se îngroaşă rândurile simpatizanţilor lui Ceauşescu, nota: „Eu cred însă că e nevoie ca să rămân mai departe exponentul ideii democratice la noi, la români” (p. 789). Abia aştept ca povestea să ajungă în 1978!

În final, o chestiune delicată! O spun pe şleau: începând din decembrie 1966 (p. 586), Raţiu a consemnat în Jurnal o serie de întâlniri cu „Tony Hardcastle” (în prezentarea lor bănuiesc o intervenţie editorială de atenuare). Din acestea rezultă clar că a colaborat informativ cu MI5. Detractorii se vor lega de asta. Eu cred că the issue trebuie discutat deschis şi pe toate părţile şi mai cred că de apreciat e unul care a colaborat cu serviciile occidentale împotriva comunismului, nu unul care a lucrat în exterior pentru comunism, indiferent că a făcut-o în acord sau în dezacord cu Moscova.

PS.: Un fragment din august 1967, peste care majoritatea cititorilor vor trece probabil nepăsători, dar care aici e preţios: „Îmi face [Paul Dumitriu] apoi, la cererea mea, o dare de seamă a revistelor literare din ţară; cele mai importante în tot cazul. Îmi vorbeşte, pe rând de Ramuri (Craiova), pe care Ion Caraion o concepe drept revalorificare a culturii româneşti şi care păstrează o poziţie independent de stânga...” (p. 662).