Printre şopârlele din filmul Moromeţii (1987) e şi următoarea: „Şi cum zici tu, Cocoşilă, că n-o să mai fie alegeri? Cum adică să conducă cineva fără să fie ales?”. Nu vreau să vorbesc aici despre interpretarea acestei întrebări în RSR-ul anilor ’80, ci în România anilor ’30, în care e plasată acţiunea romanului/ filmului. Chiar putea crede Moromete că el, consătenii lui din Poiana lui Iocan şi milioanele de ţărani români interbelici îi alegeau pe cei care conduceau ţara? Ştiindu-l, de la Preda/ Gulea, tind să zic că nu. Simt mai degrabă o mirare mimată a unuia conştient de jocul politic în care făcea figuraţie şi care era – cum avea să-l eticheteze Matei Dogan – o „democraţie mimată”, un regim de „rotativă guvernamentală în formă parlamentară”. Oameni ca Moromete votau, dar nu alegeau; dădeau doar o aparenţă democratică hotărârilor luate la vârful puterii. Există şi varianta ca, obişnuit cu „democraţia mimată”, să fi ajuns să creadă că aşa e democraţia, că e suficient ca poporul să participe la alegeri pentru a asigura majoritatea parlamentară guvernului care le organiza. S-ar putea specula mult. Vreau însă să fac pasul apăsat din literatură în istorie, invocând contextul politic al epocii şi, implicit, background-ul personajului. La vremea când citea ziarul la fierărie şi se arăta uimit de posibilitatea abolirii alegerilor, Moromete se pregătea să voteze, cel mai probabil, pentru a zecea oară. Primise dreptul de vot în urmă cu două decenii, înainte chiar de a-şi primi lotul de pământ, şi votase pentru prima oară în 1919.

În zilele de 2, 3, 4, 7 şi 8 noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri din România Mare şi primele alegeri prin sufragiu universal masculin din istoria României. E un centenar cam nebăgat în seamă, deşi legătura cu zilele noastre e mai clară decât la majoritatea evenimentelor celebrate cu tam-tam, măcar pentru că, din 2003, Constituţia vorbeşte de „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român”. Merită să rătăcim puţin prin istorie în căutarea lui.

Mai întâi, trebuie zis că nici România Mare, nici sufragiul universal nu erau în plan în 1916, când România a intrat în război. Constituanta aleasă în 1914 discutase doar un colegiu unic al ştiutorilor de carte. Despre dreptul de vot pentru toţi bărbaţii se vorbea, dar perspectiva părea îndepărtată. Lucrurile s-au precipitat după discursul mobilizator al Regelui Ferdinand din primăvara lui 1917, care a promis ţăranilor mobilizaţi, ca Moromete, pământ şi „o largă participare la treburile statului”. Era greu pentru guvernanţi să mai dea înapoi şi, în iulie acelaşi an, în Constituţie a fost stipulat „votul universal, egal, direct, obligatoriu şi cu scrutin secret pe baza reprezentării proporţionale”. În fond, privind datele/ estimările statistice din epocă, putem observa că nu atât creşterea numărului de alegători (de la o estimare 1,15 mil. la aproape 1,3 mil) a reprezentat marea transformare, ci faptul că toţi votau direct (anterior, majoritatea ţăranilor, peste un milion, votaseră indirect, printr-un delegat la fiecare 50 de alegători primari) şi că toate voturile aveau aceeaşi pondere în repartizarea mandatelor parlamentare (anterior, cea mai mare parte a votanţilor, cam 95%, nu alegeau decât cam 20% din deputaţi şi niciun senator). „Egal” şi „direct” au rămas în umbra lui „universal”, deşi importanţa lor practică a fost mai mare.

Dar de la prevederea constituţională până la alegeri a mai fost cale destul de lungă. În mai 1918, guvernul Marghiloman, profitând de lipsa legii electorale, a fost folosit tot vechiul sistem cenzitar, cu trei colegii, cu vot inegal şi în cea mai mare parte indirect. Abia în toamnă, când Marea Unire era aproape, după dizolvarea parlamentului ales în mai şi anularea tuturor actelor sale, guvernul de tranziţie al gen. Constantin Coandă a adoptat un decret-lege electoral care stabilea detaliile organizării, tipul de scrutin şi formula electorală. Geneza acestui act fondator rămâne destul de neclară. A fost, se pare, conceput în cercul din imediata apropiere a lui Ionel Brătianu. Deşi s-a vorbit şi se vorbeşte despre surse de inspiraţie belgiene şi elveţiene, cred că modelul folosit a fost un proiect francez de reformă.

Decretul a fost modificat de multe ori de-a lungul anului următor, pentru adaptarea la situaţia din teren, dar şi din interese politice. De altfel, alegerile, prevăzute iniţial – conform termenului constituţional de două luni – pentru începutul lui ianuarie 1919 – au fost amânate de şase ori până în noiembrie. Cauzele au constat, în primul rând, în dificultăţile punerii în practică a prevederilor decretului (întocmirea listelor electorale, distribuirea certificatelor de alegător ş.a.) şi în situaţia complicată din Basarabia, dar a mai fost ceva, trecut astăzi sub tăcere sau rostit cu jumătate de gură, parcă pentru a nu umbri luminosul moment al unirii: Ardealul şi Bucovina, în virtutea autonomiei temporare, trebuiau să organizeze alegerile pe baza unor reglementări proprii, iar ardelenii au întâziat mult adoptarea unui decret. Tensiunea dintre Bucureşti şi Sibiu (reşedinţa Consiliului Dirigent) ar merita cercetată mai serios.

Sistemul instituit în Vechiul Regat şi Basarabia s-a dorit o îmbinare a reprezentării proporţionale cu votul personal. Era un sistem cu liste deschise sau cu panachage. Alegătorul putea vota atâţia candidaţi câte mandate erau alocate judeţului său. Voturile fiecărui candidat se contabilizau pentru partidul său. Mandatele erau repartizate mai întâi partidelor, prin metoda d’Hondt (nu prea clar înţeleasă, nici atunci, nici acum), apoi, în interiorul fiecărui partid, candidaţilor în ordinea numărului de voturi. Conform decretului iniţial, alegătorul trebuia să taie cu creionul de pe buletinul de vot listele sau candidaţii pe care nu-i dorea, lăsând liberă o listă întreagă sau un număr de candidaţi individuali în limita numărului total de deputaţi de ales în respectiva circumscripţie. Puteau rămâne neşterşi mai puţini candidaţi, dar, evident, nu mai mulţi. Mai târziu, printr-o modificare din iunie 1919, „în scopul de a simplifica operaţiunea votărei”, s-a introdus posibilitatea folosirii ştampilei: cine dorea să voteze o listă întreagă putea să o ştampileze; în restul cazurilor rămâneau valabile prevederile iniţiale. Dar o listă completă putea fi votată şi tăindu-le cu creionul pe toate celelalte. Ceea ce s-a dorit o simplificare s-a dovedit o complicare enormă, pentru că în practică au apărut cazuri neprevăzute.

Când în sfârşit s-au organizat alegerile, Sistemul foarte complicat, lipsa de experienţă şi nivelul redus de educaţie al votanţilor, lipsa de experienţă a funcţionarilor şi a magistraţilor, plus campania de sabotaj (îndemnând la neparticipare sau anulare) a unor grupări (averescani, takişti, socialişti) au făcut ca numărul de voturi valabil exprimate să fie foarte redus. La nivelul Vechiului Regat, doar două treimi din cei înscrişi în liste au participat, iar din aceştia, doar două treimi au votat corect. Voturile valabile au reprezentat 68,2% din prezenţi şi 45,85% din înscrişi.

Rezultatele au surprins pe toată lumea, într-o ţară obişnuită ca partidul care organiza alegerile să le câştige detaşat. De această dată, liberalii – e adevărat, acţionând printr-un cabinet interpus – au reuşit să se situeze pe primul loc în Regat, dar fără majoritate (35,35% din voturi şi 44,13% din mandate – sesizăm, totuşi, efectele majoritariste ale sistemului). Erau urmaţi de ţărănişti (26,8%, respectiv 22,67%; scor datorat în bună măsură neparticipării averescanilor), iar destule voturi şi mandate (37,85%, 33,2%) s-au împărţit unor grupări minore (inclusiv liberali disidenţi şi conservatori). În plus, liberalii nu au reuşit să pătrundă în Ardeal, controlat total de Partidul Naţional Român, care astfel a ajuns cel mai mare partid al ţării (din nou, fără majoritate). De altfel, peste Carpaţi, unde a fost aplicat un sistem majoritar, în cele mai multe circumscripţii nici nu s-a votat, fiind proclamat ales candidatul unic. În Basarabia (acelaşi sistem ca în Regat), Partidul Ţărănesc local a obţinut o largă majoritate, iar în Bucovina (acelaşi sistem ca în Ardeal), doar trei independenţi au făcut ca Partidul Democrat al Unirii să nu controleze tot.

Au fost alegerile din 1919 un eşec, aşa cum s-a susţinut adesea, în epocă şi mai apoi? Dacă ne gândim la modul în care s-a votat, puţin şi greşit, da. Dar această maladie a începutului putea fi tratată. Dacă ne gândim la rezultate, sunt tentat să spun că nu: e în logica sistemelor proporţionale să genereze pluripartidismul şi formarea de coaliţii. Dar România nu era şi nici nu avea să fie obişnuită cu diversitatea parlamentară, ci cu majorităţi clare şi solide. Liberalii, rămaşi singurii reprezentanţi ai vechiului sistem politic, învăţaseră să mimeze parlamentarismul, dar, pentru moment, cu toate încercările, nu au putut mima democraţia. Chiar imperfectă (participare slabă, voturi anulate, abuzuri, lipsa de concurenţă în noile provincii), ea s-a impus. Guvernul Vaida-Voevod, sprijinit de larga coaliţie numită Blocul Parlamentar, era primul şi, până după 1989, avea să rămână singurul rezultat din alegeri. Baza sa eterogenă a făcut să nu poată rezista. După trei luni a demisionat. În continuare, în loc să încerce să facă funcţionale mecanismele democratice, elitele politice au preferat să adapteze vechile practici noului sistem, mergând până la sacrificarea reprezentării proporţionale, după 1926. Totul pentru ca guvernul în funcţie să obţină majoritatea. Democraţia avea să fie mimată vreme de aproape două decenii, până în 1937, când din nou a reuşit să se impună. De această dată, sinucigaş! Cocoşilă a avut dreptate...